RSS Feed
  1. Viața la țară

    August 22, 2012 by Mircea

    Mă întreb de multe ori câte din avantajele traiului prezent se datorează faptului că sunt în Germania sau doar a faptului că trăiesc, în fapt, cam la țară. Mai precis în periferia unui oraș turistic, cochet și animat, într-un cartier ce a fost cândva un sat și care, practic, a ramas în tot un sat. Ca om care a trăit toată viața într-un oraș mare (și fără bunici la țară), poate chiar prea mare pentru nivelul lui de dezvoltare, unde a ajunge la o bucată de natură presupunea un drum de 30-40 minute cu mașina în cel mai bun caz, faptul că pot fi ajunge pe dealuri, în pădure, la marginea unui râu în doar câteva minute de mers cu mașina, bicicleta sau chiar pe jos este un lucru care încă mă șochează. Și cu atât mai mult cu cât nu trebuie să fac nicio concesie confortului sau modernității. Am apă curentă, canal, asfalt, magazine și aceleași câteva minute mă despart de un oraș unde găsesc tot ce nu am la mine în sat.  Sunt inversul copilului crescut la țară și care rămâne cu gura căscată când vede prima oară tramvaiul. Tot un fel de sălbatic sunt și eu. Mă plimb printre câmpuri, privesc apusul peste dealurile din spatele casei cu voluptatea cu care respiram aerul din Bucegi după 6 luni trăite din București. Pe fereastra din dormitor văd dealuri împădurite. E primul lucru la care mă uit dimineața, să fiu sigur că mai sunt acolo. Și ce bine că sunt !
    Dacă o iau hai-hui cu bicicleta ajung repede în Apuseni, la Moeciu, sau prin podișurile Transilvaniei. Și nimeni nu mi-a spus că sunt atât de aproape. Erau la o aruncătură de băț, dincolo de dealuri!
    Da, e bine la țară. E bine că doar traversez strada ca să iau pâine proaspată de la brutaria din colț (chiar e pe colțul străzii), a cărei patroană stă câteva case mai încolo. E bine că poștașul mă cunoaște și îmi lasă pachetul și dacă mă vede pe stradă sau în parc. E bine că am locuri de parcare câte vreau, că mă salut cu aproape toată lumea pe stradă, că îmi las bicicleta nelegată la dentist ori mașina cu geamurile deschise dacă e prea cald.
    Și imi amintesc prima zi când am văzut satul ăsta; era o zi ploaiasă, mi se părea fundul lumii. Mă uitam și mă întrebam: “Ce dracu caut eu aici?”


  2. Top 3

    July 31, 2012 by Mircea

    Socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Adevărat spus. Multe din cele ce mi s-au întâmplat în ultimul an şi jumate confirmă zicala. Spre exemplu, nu am intenţionat niciodată să ne stabilim în Germania dar conjuctura planetelor a făcut în aşa fel că taman acolo să nimerim. Şi n-am nimerit rău. Cum topurile şi statisticile sunt mereu la modă iată o listă personală cu câteva din beneficiile de bază, gratuite şi imediate accesibile oricărui om de rând ce vieţuieşte paşnic între graniţele Vaterlandului.
    3.Bratwurstul. Am fost avertizat de la început: “Cel mai important cuvânt din limba germană este bratwurst.” Nu mi-a trebuit mult până am înţeles de ce. Se produce în variate modele, dimensiuni şi culori. Unele mai bune ca altele. La orice bâlci, sărbătoare, adunare, cârnaţii sunt nelipsiţi. Pâna şi la sărbătoarea căpşunilor există un stand care vinde bratwurst.
    2.Biciclismul. Nemţii par să se fi născut pe bicicletă. Sau daca nu s-au născut cu siguranţă au primit una la scurt timp după. 40% din nemţi folosesc bicicleta de câteva ori pe săptămână iar 15% zilnic. Au şi unde. O reţea de 12.000 de km de rute cicliste străbate Germania în lung şi în lat şi chiar în diagonală. Plus ce mai e prin localităţi şi rutele regionale. Se merge pe două roţi la muncă, la cumpărături, la şcoală.
    1.Toleranţa. Spre deosebire de Ştefan cel Mare, pe plaiurile astea non-mioritice oamenii sunt foarte toleranţi şi deloc degrabă vărsătoriu de sânge. Să zicem că nu opreşti la trecerea de pietoni. Ceva foarte puţin probabil având în vedere că aici şoferii cedează uneori pietonilor şi când nu e trecere. În loc de tradiţionalele flegme, înjurături şi alte urări, primeşti cel mult o privire mirată sau chiar o mare şi nemeritată porţie de ignoranţă. Nimic despre morţii, răniţii, mamele ori ‘mnezeii lui de emigrant.
    Premiul pentru popularitate: Deşi nu mai face parte din topul meu, ar fi nedrept să las la o parte berea. În Germania ea are 3 calităţi: e multă, e bună şi e ieftină.
    Aşadar, chiar dacă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă, asta nu e neapărat ceva rău.


  3. 35 + 1

    July 28, 2012 by Mircea

    Am 35 de ani și o zi. M-am trezit fără nicio înțepeneală, ceea ce e bine, înseamnă că sunt încă tânăr. De când locuiesc la țară, dorm cu geamul deschis și asta face bine somnului. Am în frigider o cutie de sarmale primită de ziua mea, fabricate tocmai în România și venite cu avionul. Cum v-am zis altă dată, la români cu mâncarea nu e de glumă.
    35 mi se pare o vârsta rotundă. E vârsta la care în general oamenii încep să culeagă ce au semănat până atunci. Succesul, ratarea, etc. Dacă ești bărbat, e un moment potrivit pentru criza vârstei de mijloc. Sau măcar pentru un început de burtă.
    Dacă m-aș întreba și pe mine unde am ajuns, răspunsul e unul singur. Nicăieri. Sunt încă pe drum. Sunt un om în tranziție. Între țara natală și țara adoptivă, între două joburi, probabil între două profesii. Nici măcar burtă nu mi-e clar dacă am făcut sau nu.
    La mine, succesul ori eșecul sunt încă chestiuni de viitor. Partea bună e că sunt într-o tranziție de catifea. N-am zbuciumuri, insomnii, griji existențiale. Tranziția mea seamană mai degrabă cu o călătorie. N-am o destinație foarte clară dar, măcar deocamdată, savurez din plin drumul.


  4. Nimic extraordinar (II)

    July 17, 2012 by Mircea

    E greu să definești normalitatea. Normal nu înseamnă neaparat bine așa cum nu pot fi de acord ca normalul este determinat de majoritate. Mai degrabă aș zice că normal este ceea ce e previzibil. Oamenii în general se așteaptă la lucruri rezonabile și firești și consideră normal când așteptările lor sunt împlinite. Autobuzul să vină la ora anunțată, strada să fie dreaptă, apa caldă să fie caldă. Normalitatea nu e doar lipsa extremelor. Normalitatea e atunci când mizeria este atât cât să nu te facă nici măcar să-ți pui problema dacă strada e de fapt curată ori murdară. Șoferii nu ocolesc capacele de canal, și nu pentru că ar fi imperceptibile ci pentru că sunt atât de neînsemnate încat nici nu s-au gândit vreodată la ele. Normalitatea nu e perfecțiunea, e un amestec de bine și de rău doar că răul e prea mic ca să fie băgat în seamă. E prea mic ca să devină o problemă în sine. E ceva pe care îl poți trece cu vederea. Normalitatea e banală și nespectaculoasă. O toaletă publică curată, un autobuz în care nu stai înghesuit sunt așa cum e un cuțit care taie ori o oaie care behăie. Lucruri care sunt așa cum trebuie să fie și nimic mai mult. Dacă oaia ar lătra ori cuțitul n-ar intra nici în unt atunci ar fi ceva anormal.
    La început normalul mi s-a părut extraordinar pentru că era o chestiune relativă. Nu puteam să evit comparația. Acum însă a trecut destul de mult timp încât să pot aprecia ceea ce văd din jurul meu la modul absolut și nu relativ. Puține mi se mai par extraordinare și pe bună dreptate. Încet-încet încep să nu mai remarc și să nu îmi mai pun întrebări.
    Anomaliile și nefirescul nu îmi mai parazitează mintea și nervii.
    Îmi pot vedea de ale mele. De problemele mele normale.
    Mai ocolesc însă uneori, instinctiv, capacele de canal. Ca să nu uit de tot, probabil.


  5. Le Tour

    July 6, 2012 by Mircea

    Am plecat să văd Turul Franţei la Metz, un oraş destul de aproape de noi. Cu trenul, căruciorul şi soţia. Şi copilul evident, că doar îşi dorea de-o viaţă să asiste la un asemenea eveniment. Am uitat în tren rucsacul cu toate cele trebuincioase gen apă, scutece, mâncare dar tot a fost bine că măcar celelalte lucruri au ieşit la numărătoare când m-am dat jos în gară (cărucior, copil, telefon, portofel). Am ajuns la Metz într-un tren plin de figuri cam ciudate, m-am distrat cu caravana publicitară care arunca cu brelocuri şi pixuri în capul spectatorilor, după care am ocupat un loc strategic pe traseu, între două viraje. Un nor fioros venea înspre noi cam din aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel a plutonului intensificând dramatismul momentului. Elicopterul a ajuns deasupra noastră, cerul s-a întunecat complet, un vuiet prelung a izbucnit din dreapta noastră şi primul rutier, Zabriskie, apare încurajat frenetic de mulţime care îi recompensează efortul şi dăruirea. Pare că urlă şi el odată cu spectatorii dar sunt sigur că are doar figura nu şi puterea de a mai scoate sunete. Apasă pe pedale cu toată fiinţa lui încercând să păstreze micul avantaj pe ultimii doi km. L-am recunoscut şi pe Vinokurov transfigurat de efort mult în spate. Ploaia a izbucnit imediat după trecerea ultimul ciclist aplaudat şi încurajat la fel de insistent ca toţi ceilalţi. Îmi place că la sportul ăsta publicul îi încurajeaza pe toti participanții in egală masură.
    M-am întors la biroul de bagaje pierdute din Luxemburg unde mi-am recuperat imediat rucsacul. Nu a fost de mirare, căci aflasem că în țara asta la biroul de obiecte pierdute lumea aduce telefoane, portofele, laptopuri și chiar bani gheață. Ați avut noroc, mi-a zis amploaiatul de la gară. Așa e, n-ajungi în fiecare zi să asiști la Turul Franței.

     


  6. Nimic extraordinar

    July 5, 2012 by Mircea

    Există mai multe feluri de emigranți. De la est la vest si de la nord la sud oamenii au migrat pentru diverse motive. Cei săraci au migrat pentru o viață decentă. Cei cu bani pentru mai mulți bani. Cei oprimați pentru libertate. Unii doar pentru a scăpa cu viață de persecuții ori de războaie. Acum sute ori mii de ani se migra pentru simpla hrană ori pentru a cuceri noi teritorii. Probabil că azi unii migrează doar pentru climat, precum păsările.
    Eu n-am fost mânat în elanul meu migrator de nicio dramă majoră, din fericire. Nici de persecuții, nici de foame, nici de război ori alte orori, slavă Domnului. Am migrat doar ca să găsesc normalitatea. Adică locul în care ți se întâmplă ceea ce te aștepți să ți se întâmple. Oriunde, oricând.
    Se spunea că România îți oferă în fiecare zi un motiv să o părăsești sau, una și mai faimoasă, că România ne ocupă tot timpul. Dacă vroiam să ignor toate anomaliile din jurul meu ca să nu mă mai afecteze era imposibil. Am exersat nepăsarea și resemnarea și tot nu a funcționat. Chiar și abordarea pozitivă, de a vedea partea plină, nici asta n-a mers mai mult de câteva zile. Tu te-ai împăcat cu situația și nu vrei decât să fi lăsat în pace. Totuși cineva, ceva continuă să te zgândăre. Alergi cu căștile pe urechi și deodată sare o haită de câini pe tine. Dar lasăți-ma nene în pace că nu fac decât să alerg! Am și eu dreptul la o bucățică din troutuarul ăsta. Nu doar voi. Îl împărțim, stau eu pe o juma de metru și voi luați restul. Dar pe măcar pe fâșia aia mică lasați-mă fraților în pace. Poți să ocolesți mizeria de pe trotuar, poți să ignori corupția guvernanților, poți să rabzi înghesuit în autobuz, poți să dai șpagă dacă e musai și poți înghiți multe altele. Nimic nu e perfect. Dar nu pot accepta să stau fără apă două zile fiindcă se face nu știu ce revizie. Ori că vreun babuin îmi zgârie mașina ca am parcat pe locul lui. Ori că sunt înjurat că trec strada prea încet. Ori doar că trec strada. Ori să mă tem că în inima unei metropole pot fi atacat de câinii nimănui.
    D-aia mă bucur că am scăpat și am găsit normalitatea. Nu-i nimic miraculos la Germania. Nu e paradis. Doar pare. E ceea ce ar putea fi oriunde şi ceea ce orice om s-ar aștepta să fie. O lume normală unde mașinile opresc la lumina roşie a semaforului.


  7. Un fel de Johnny Walker

    June 16, 2012 by Mircea

    Fiindcă am trăit, vorba ceea, o viață în România, multe din lucrurile trăite acolo le-am asociat, inevitabil, cu România. E foarte ușor să spui ceva de genul: “da, tipic românesc” sau “așa ceva numai la noi vezi.” Oamenii sunt însă făcuți din același aluat cu toții, doar finisarea diferă de colo colo. N-aș fi zis vreodată ca oameni ca vecinii mei din Drumul Taberei, nea Costică ori tanti Irina, pot exista în alte părți. Dar uite că încet-încet vezi și aici figuri pe care nu te aștepți să le vezi în moderna societatea germană. De luni de zile trece aproape zilnic pe strada mea (strada principală din sat!) un vecin, un bărbat între două vârste, robust, care merge cu bețele de nordic walk, cu țigara în colțul gurii și cu rucsacul în spate către o destinație pe care n-o cunosc. Dar aș fi tare curios să o aflu pentru că lasă impresia că nu vine de nicăieri și nici nu merge undeva. Parcă ar fi tot timpul în trecere, ca un străin. Niciodată nu l-am văzut altfel decât așa cum vă zic. Singur, cu bețele, țigara și rucsacul. Impasibil, imperturbabil, calcă apăsat și hotărât către …undeva. Plouă, ninge, e frig, e arșită, el își vede de marșul lui. Asemenea indienilor machiguengas ai lui M.V.Llosa, el pare că umblă fără oprire pentru ca lumea noastră să nu se sfârșească. Mi-ar plăcea să aflu ce face, cine e, unde merge, …de ce merge mereu cu bețele ? Sau poate ar trebui să nu mă bag. Nu, e mai interesant să rămână misterios.
    Keep walking, prietene, oriunde te-ai duce. Eu sunt de partea ta!


  8. Punct și de la capăt

    June 8, 2012 by Mircea

    Acum doi ani eram un soț în așteptarea unui copil, cu funcție bună la bancă, cu un apartament prea mic pe care plănuiam să-l transform într-o casă în zonele rezidențiale emergente (ce-mi place cuvântul asta),  ochelari Police (sîc!) și mobilă wenge. Locuiam într-o mare capitală europeană și mergeam la job în costum. Pe scurt, făceam și eu parte din subțirica clasă de mijloc emergentă (v-am zis că-mi place cuvântul) a României. N-aveam încă plasmă și nici aiphone (ai phone ? N-am!) dar probabil ca urmau să vină.
    În scurt timp, lucrurile s-au schimbat complet. Am ajuns astazi, la 35 ani aproape, un tătic casnic, fără job, într-un apartament închiriat, cu mobilă second hand. Din vechile bunuri nu prea a rămas decât mașina și un costum cu care mă mai duc când și când la interviuri. Locuiesc într-un sat (tehnic vorbind e un cartier) unde sunt ceva mai mulți oameni decât în blocul în care locuiam în București.
    Asta e ceea ce se vedea. Și ce se vede acum.
    Ce nu se vede este noua viață pe care am căștigat-o și care ar trebui să fie tema acestui blog de acum încolo. Cât voi avea timp. Gata cu critica moravurilor românești despre care am scris atât. Nu de alta dar nervii mă împingeau să scriu, că altfel cine știe, pocneam vreun funcționar, jigneam sau puneam vreo bombă la guvern. Acum că m-am “operat de România” (expresia lui Gabriel Liiceanu) nu mai am nici calitatea să critic, nici informațiile necesare. Așa că aș vrea să scriu despre viața de aici. Despre mutarea, transformarea, integrarea, adaptarea sau cum veți vrea să spuneți într-o lume atât de diferită și totuși, uneori, atât de asemănătoare cu cea românească. Va fi mai greu pentru că o viață palpitantă ca în România e greu să afli în Germania.
    Să vedem ce iese.

     


  9. De cât e nevoie ?

    April 19, 2012 by Mircea

    De ceva vreme am renunțat la pc-ul principal al familiei. S-a stricat și m-am hotărât să vând restul bucată cu bucată pe ebay. M-am ales în schimb cu un smartphone (aproape întâmplător) cu care poți naviga pe net, desigur dar e mai greu să creezi conținut. E bun pentru consumat internet, ca să zic așa. Mai există un laptop în comunitatea de bunuri a familiei, dar care nici el nu se simte prea bine. Datează de dinainte de căsătorie. A fost, carevasăzică, zestrea soției. Asta mă face mai și mai leneș la scris pe site (lipsa pc-ului, nu soția), deși miile de scrisori primite la redacție îmi cer cu insistență să mai postez. Cum inspirația mea s-a hrănit în mare parte din realitățile sociale românești pe care le comentam și criticam din plin și de care sunt din ce în ce mai departe, este deci tot mai dificil să mai găsesc subiecte. Viața de aici nu pare atât de spectaculoasă ca cea din Est din punctul ăsta de vedere. Oamenii de aici par să aibă mai multe motive să o trăiască decât să o comenteze. O descopăr totuși încet-încet. Deocamdată am ajuns la lumea din jurul meu, din satul meu. Cunosc tot felul de oameni pe care, dacă aș fi mers la serviciu 8-9 ore pe zi, nu i-aș fi întâlnit niciodată. Bărbatul care spală geamurile cafenelelor și care face glume cu clienții, matahala de poștaș care  salută cu hallo chief din capul străzii și îți înmânează coletul și dacă te vede pe stradă, șoferii de camion care trag claxonul ca să îi amuze pe copii, vânzătoarea de la băcănie care îi dă Andreei (și probabil tuturor piticilor) câte o milkyway de fiecare dată când trecem pe acolo ori cuplul olandezo-german cu două fete, patru biciclete și nicio mașină. Ce au în comun ei toți ?  Sunt oameni care au joburi mărunte, statute sociale modeste dar pe a căror figură se citește împăcarea și mulțumirea. Oameni senini, cu pielea întinsă și privirea prietenoasă, care nu obosesc să zâmbească și să fie amabili în fiecare zi. Oameni care nu-și frământă zilele și nopțile pentru că stau cu chirie, au mașini la mâna a doua (sau deloc), joburi mărunte ori telefoane fără touch screen. Și pe care parcă nu-i indispune nici vremea urâtă, familia de emigranți care s-a mutat deasupra ori praful de la șantierul de vizavi. Și care, într-un final, vor pune un zâmbet și pe mutra celor posaci și îngrijorați. Știu că astfel de oameni există peste tot în lume și nu neapărat în lumea occidentală prosperă. Mi se pare însă un paradox că într-o lume unde bogăția e mai accesibilă atâția oameni pun mai puțin preț tocmai pe partea materială, decât într-o țară săracă unde reușita și statutul social sunt atât de strâns legate de avere. Și-atunci stai și te mai întrebi odată: până la urmă, ce îți trebuie ca să fi fericit ?


  10. După facultăți (II)

    February 28, 2012 by Mircea

    Hai să vedem cum este pe băncile școlii la mica universitate a marelui Ducat de Luxemburg. Ei bine, după o facultate și un master în România credeam că știam la ce mă aștept. De fapt, nu știam nimic. Făcusem cu doi ani înainte un master la cea mai prestigioasă universitate românească. Mergeam la cursuri de 3-4 ori pe săptămănă, 2-3 ore unde veneau 8-9 studenți, o somitate plictisită ne povestea ceva ce în parte știam din facultate și pe urma plecam acasă. Privind retrospectiv, mi se pare un fel de cercul amatorilor de drept.
    Să nu divaghez. Primul lucru care m-a surprins a fost acela că directorul de program ne cunoștea deja (din dosarele de admitere) și despre fiecare reținuse detalii importante. Unde am lucrat, ce am studiat, din ce țară venim. Mi s-a părut o dovadă a seriozității cu care își făcuse treaba și a respectului pe care îl avea față de studenții lui.
    Al doilea aspect total diferit este cantitatea de informații. Masterul 2 este un veritabil job full-time. Pleci dimineața și mai vii seara acasă. Dacă n-ai ore continuu, tot stai la bibliotecă să studiezi sau să lucrezi la proiectele de grup. Informațiile sunt actuale, pertinente și multe. Lucrul în grup reprezintă regula. Echipele sunt de 4-6 oameni și nu ai tot timpul opțiunea să îți alegi partenerii. Argumentul este simplu. Nici în viața profesională nu îți alegi colegii de serviciu și trebuie să înveți să lucrezi în echipă cât mai devreme posibil. Lucrările sunt în cea mai mare parte cazuri practice. Situații reale la care trebuie să cauți soluții. Toate lucrările sunt prezentate în fața întregii clase de toți membrii grupului, de cele mai multe ori însoțite de un suport vizual, un pps.
    Întreg masterul 2 este foarte orientat către practică. Examenele sunt cazuri practice, disertația tipică de la sfârșitul studiilor nu există, fiind irelevantă în acest ultim stadiu al ciclului universitar.
    Alt lucru suprinzător este corpul profesoral. În România eram obișnuit cu prezența la catedră a unor oameni ce purtau mereu titlul de prof.univ, conf.univ, lector și întotdeauna dr. Mi se părea admirabil. N-aveam termen de comparație pe atunci și mi se părea ca mă învață lucruri de mare valoare (ceea ce a fost adevărat). În partea asta a Europei titlurile parcă sunt ceva mai scumpe la vedere. Titlul de doctor e mult mai rar ca prin România iar o diplomă de master este afișată cu mare mândrie chiar de cei mai importanți profesioniști și cadre didactice din domeniu. În plus, corpul didactic este predominat de fapt de practicieni. Și nu oricare. De cei mai importanți profesioniști de pe piață locală sau străină, de oameni care dimineață participă la tranzacții ori procese care apar pe prima pagină a ziarelor și care după-masă vin la universitate și prezintă ultimele tehnici în materie. Această metodă aduce o valoare uriașă procesului de învățare. O perspectivă din interior care nu poate fi deprinsă din nicio lucrare academică.
    Profesorilor le place și le pasă de ceea ce fac. N-au aere, indiferent cât de sus sunt. Și unii chiar sunt sus. Nu se jenează să vină la cursuri cu bicicleta sau cu motorul. Niciodată nu te fac să te simți jenat sau neimportant. Profesorii și studenții ies la dineuri împreună și nu e surprinzător să vezi cursuri desfășurându-se pe pajiștea din curtea universității. Orice critică e adusă pe un ton foarte diplomatic și elegant și nu excede niciodată activitatea didactică. Respectul față de studenți e foarte mare și asta îi face să fie dezinhibați și lipsiți de complexe. Și cu toate astea, n-am văzut pe nimeni să și-o ia în cap. Relația student-profesor e reală, relaxată și informală. Dacă vrei să vorbești cu el nu trebuie să pândești pe coridoare. Îi scrii un mail și te va primi în biroul lui/ei. Te ajută cu sfaturi de carieră sau chiar te va sprijini să îți găsești un job. Am fost uimit să constat că directorul meu era la curent cu situația studenților lui din anul precedent. Poate nu neapărat că-i păsa de tine dar cel puțin îi păsa de el și de facultatea lui tu fiind produsul școlii pe care el o reprezintă și care va fi asociată cu succesul sau eșecul tău profesional.