RSS Feed
  1. Secui, saşi, români şi steaguri

    February 14, 2013 by Mircea

    Îmi vine în minte replica cetaţeanului turmentat “eu cu cine votez” şi, uşor adaptată, o văd la fel de potrivită în contextul agitaţilor naţionaliste de pe la noi şi de pe aiurea. “Pardon, scuzaţi, eu al cui sunt?” ar spune azi un cetăţean european turmentat. Cetăţean care, în varianta modernă e vreun indian adoptat de părinţi germani care iese bine afumat dintr-un coffee shop din Amsterdam (unde a locuit toată viaţa) şi începe să-şi pună întrebări existenţiale.
    Român de origine maghiară. Secui. Maghiar de naţionalitate română. Sas. Neamţ. Tătar cu pașaport albanez. Moldovean. Klingonian. Druid.
    Ce de opţiuni ! Şi tot atâtea dileme. Si probleme.
    Vor maghiarii autonomie? Foarte bine. Să o aibă. Şi Bucureştenii, şi moldovenii, şi bănăţenii, oltenii şi lipovenii şi machidonii şi cine ar mai vrea-o. De ce nu ? Vor limba maghiară în administraţie? Foarte bine. Eu aş pune şi germana limbă oficială. Ambele comunităţi sunt suficient de mari şi de prea mult timp aici. Au pus umărul ca toţi ceilalţi la tot ce s-a facut în România şi e normal sa aibă aceleaşi drepturi. Unde e problema ? Există destule ţări unde sunt mai multe limbi oficiale şi n-a murit nimeni din asta, ba chiar se trăieşte foarte bine. Elveţia e una din ele. În Belgia, pe lângă flamandă şi franceză există şi germana ca limbă oficială pentru că există o foarte mică minoritate germană. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Ca să nu mai amintesc de Luxemburg, a cărei limbă naţională nici măcar nu e folosită în administraţie. Au adoptat ca limbi oficiale pe cele ale vecinilor: franceza şi germana, pe care luxemburghezii le învaţă cuminţi la şcoală ca limbi străine. Ce credeţi ca se va schimba dacă, să zicem, maghiara ar deveni a doua limbă oficială în România ? Pai hai să vedem. Românii cu românii vorbesc și vor vorbi în continuare româna. Maghiarii între ei, maghiara, (pe care o vorbesc inclusiv în administraţie, că doar nu vorbesc Istvan și Gyuri româna când se află în clădirea primăriei și maghiara doar când ies la o bere). Iar intre români și maghiari, tot româna se va vorbi pentru că este limba comună. Vor fi editate actele şi legile bilingv? Foarte bine, asta crează locuri de muncă pentru traducători. În rest ? Vor trebui poate unii funcţionari locali să vorbească două limbi ? Chiar şi aşa nu văd nimic anormal atâta timp cat o astfel de măsură s-ar adopta după o perioadă suficientă de tranziţie. Pâna la urmă, dacă vrei să fi funcționar public şi alegi să faci asta într-o comunitate unde 90% din cetățenii pe care îi slujești (ca asta înseamnă functionar public, nu?) vorbesc germana sau maghiara mi se pare de bun simt să poţi şi tu vorbi limba lor. De fapt, sunt sigur că deja marea majoritate a funcţionarilor din zonele cu secui sau saşi e deja bilingvă deci problema e mai mult teoretică. România ar câștiga mult dând dovadă de deschidere şi toleranţă şi nu ar avea nimic de pierdut. Iar comunitatea maghiară ar avea satisfacția ei. Goală de conţinut dar importantă pentru orgoliul lor.
    La fel și cu autonomia. De ce atata iritare ? Unde e pericolul ? În afară de argumente emoționale (lozinci cu ameninţarea “românismului” şi alte asemenea bazaconii), n-am auzit niciodată un argument obiectiv, solid, pentru care asta ar dăuna Romaniei (ori românilor). Autonomia înseamnă mai puține decizii de la centru și mai mult din resursele proprii. Cât se poate de legitim. Descentralizarea și regionalizarea sunt procese care s-au dovedit de succes în Europa şi în lume. Şi cu şi fără minorităţi etnice, ar trebui să se accentueze și în România. Și chiar de ar fi mai mult decât atât. Să zicem federalizare, că e un cuvânt care dă frisoane. Ce mai înseamnă asta în Europa zilelor noastre unde libertatea de circulație este (sau va fi în curând) aproape totală, iar cetățenia a devenit aproape nerelevantă. Locuiesc într-o regiune de frontieră unde oameni de toate nationalităţile sunt amestecați într-o armonie de invidiat, iar apartenenţa statală preocupă prea puțin. În plus, experiența statelor federale din civilizația de tip occidental (căreia îi aparținem) demonstreză că e o opțiune de succes.
    Iar despre drapele și steaguri arborate în diverse regiuni, iar mi se pare că se face prea mult caz. Steagul a fost de când lumea simbolul unor grupuri, indiferent că e vorba de o echipă de fotbal, asociație de vânători ori cavaleri cruciați. Înțeleg o reacție emoțională, dar nu una rațională. Cartierul în care locuiesc eu are drapel propriu arborat cu mândrie în staţia de autobuz şi chiar pe mașinile unor localnici. Ca atâtea altele din Germania. Aşa că mai degrabă și-ar consuma oamenii energia în cu problemele reale decât în dezbateri inutile. Că ne turmentăm degeaba, pe uscat, fraţilor.


  2. Bucureşti, după doi ani

    January 7, 2013 by Mircea

    Micule Paris, ce-ai fost şi ce-ai ajuns! Mă uit pe pozele alb-negru de pe vremuri şi mi te imaginez chic şi micuţ. Cu Calea Victoriei plină de domni cu pălărie şi dame care vorbesc franţuzeşte. Probabil că n-aveai străzi pavate şi apă curentă peste tot dar astea erau vremurile.
    Au venit bolşevicii şi te-au mutilat. Au dus orăşenii la sapă şi ţărănimea la oraş. Au distrus oamenii, casele şi bisericile. Însă nu pe toate şi nu pe toţi. Unele au scăpat şi aşa a rămas un mutant în urmă. A venit apoi libertatea şi toţi şi-au făcut de cap cu tine. Primari ticăloşi, locuitori sălbatici. Ai devenit neîncăpător. Prea mulţi oameni, prea multe maşini, prea mult gunoi. Dar astea au fost vremurile. Nimănui nu i-a păsat. Aşa nespălat şi obosit ai ramas totuşi o atracţie. Eşti sursa Răului dar şi a Speranţei. Mai ascunzi încă locuri uimitoare şi oameni extraordinari printre cohortele de locuitori trişti şi colţoşi. Pe ici pe colo ţi-au apărut haine noi. S-au construit străzi şi pasaje moderne dar şi ghetouri pentru câinii nimănui aşa cum nimeni nu mai are.
    Probabil că nici azi n-ai străzi pavate şi apă curentă peste tot nici azi însă ai stadion de 5 stele şi mall-uri ultramoderne. E normal, astea sunt vremurile.
    Se pare că cineva vrea să te resusciteze dar nu ştiu dacă vei mai apuca să trăieşti tu până când vor termina ei.
    Apocalipsa te-a ratat de data asta. Oricum, ai fi înspăimântat-o.


  3. Parcul Drumul Taberei

    January 4, 2013 by Mircea

    Textul ăsta nu e altul din seria  “România e de căcat” şi “dincolo” e bine şi hai s-o spunem cu voce tare ca face rating. Nu e nici despre fiţele unui român care a plecat afară şi acum face pe
    isteţul. E despre copii care n-au nicio vină că autorităţile din oraş sunt cum sunt şi că părinţii lor s-au resemnat. E vorba pâna la urmă despre “a face ceva” chiar dacă e vorba doar de nişte poze şi câteva rânduri puse pe un blog cu audienţă minimă.
    Imaginile de mai jos sunt din parcul Drumul Taberei, acolo unde am copilărit şi unde tocmai am fost pentru prima oară cu fiica mea.
    Una din instalaţiile noi conţine şi o plasă de căţărat, din frânghie armată cu sârmă, aşa cum e peste tot. După cum se vede din poze frânghiile sunt rupte şi smocuri de sârmă stau orientate în toate direcţiile aşteptându-i pe copii la cotitură. Cel puţin nu erau ruginite. N-am observat dacă pe jos era vreun covor amortizant pentru că totul era acoperit de un strat gros de gheaţă pe care copiii cădeau într-o veselie.
    Am revăzut toboganele pe care mă dădeam în anii 80 şi care cred că între timp au intrat în patrimoniul UNESCO pentru că altfel nu-mi explic de ce au rămas neatinse cam din aceleaşi timpuri. Îmi amintesc şi de unele mai mari dar ele au fost desfiinţate cu mulţi ani în urmă pentru a face loc unei cârciumi proprietatea unui umflat al vremurilor.
    E adevărat că sunt şi altele mai noi, din plastic.
    V-aş spune cum se întâmpla într-un oarecare oraş din lumea civilizată (şi nu ca să mă dau mare ci pentru că multă lume pur şi simplu nu are termen de comparaţie şi cred că e bine de ştiut). Când şi când vine un nene cu un bloc notes şi un aparat foto care testează toate instalaţiile, ia notiţe şi face poze. Dacă întâlneşte părinţi le mai cere şi lor părerea. După care altcineva vine şi pune la punct ce trebuie ori măcar închide locul până când se remediază.
    Astea sunt pozele făcute pe 3 ian. În mod normal ar fi trebuit să fac o misivă către Primărie şi să întreb dacă e cineva care are grijă şi de locurile de joacă. Nu am însă timp dar dacă cineva are chef să le preia şi să le trimită e invitatul meu.
    image

    image

    image

    image
    image
    image

    image


  4. Sfârșitul Apocalipsei

    December 21, 2012 by Mircea

    Uite că e deja seara zilei de 21.12.2012 și mă uit încă pe geam în așteptarea meteoritului care să ne-o tragă în freză odată și-odată. Nu văd decât un câine care face caca și bradul împodobit din fața magazinului “Modă pentru el și ea” care stă în stradă de vreo două săptămâni, poate-poate mai atrage ceva clienți. Pe nemții ăștia nu i-a impresionat povestea deloc, nici măcar vreo promoție la brutărie ca să scape de pâinea de pe stoc n-au băgat și ei. Se face pâine bună, merită să o mănânci până în ultima clipă. Dar n-a fost să fie nici de data asta. Sunt sigur însă că în România s-a simțit altfel, acolo spriritele sunt mai încinse și mai ales că acum, odată cu alegerile, problema politică s-a rezolvat iar cetățenii au putut să aloce mai mult timp și pentru celelalte subiecte importante cum ar fi sfârșitul lumii. Dar acum, că a trecut și asta, ce o mai fi pe ordinea de zi ? Trebuie să mă pun la curent pentru că în următoarele două săptămâni sunt în România și vreau și eu să particip.


  5. Nu vă fie frigă!

    November 27, 2012 by Mircea

    Acum vreo doi ani, când încă nu ne așezasem la casa noastră după plecarea din România, am stat câteva zile într-un apartament închiriat. Era spre sfârșitul lui Septembrie și luasem pentru dormit niște bermude și un tricou cu mâneci scurte, că doar nu era să mă gândesc că pot suferi de frig tocmai în Germania; deși știam că toamna nu-i ca vara iar apartamentul era la demisolul unei case unde locuia și proprietarul, cumva cam la marginea unui sătuc. Ziua n-a fost prea frig dar noaptea, la țară, e răcoare nene. Așa că s-a făcut mercurul mic de tot în termometre iar eu am început să invoc agentul termic, învârtind de zor la robinetele caloriferelor. Dacă pe la 9-10 seara încă mai se mai simţea ceva prin elemenți, pe la ora 11 erau bocnă. Nu pricepeam defel de ce nu mai merge. În final am ieșit pe hol și am găsit camera unde se afla centrala. Era o matahală de vreo 2 metri înălțime așa că n-am avut curaj să mă dau la butoanele ei dar era evident că era oprită. Am bătut la ușa proprietarului sperând că îl pot convinge să o repornească. Aiurea, după ce i-am dat banii nici nu l-am mai vazut la față, cred că s-a ascuns de mine timp de 4 zile. Și chitanța mi-a lăsat-o în ușă, când eram plecat. Așa că n-am avut încotro decât să mă bag în pat și să trag pe mine pilota cea groasă din dotare. Trebuie să recunosc că am dormit buștean. Acolo sub pilotă a fost cald și bine.
    Așa am aflat eu pe pielea mea filosofia germană cu privire la încălzire. Noaptea căldura se oprește din mai multe motive: 1.noaptea nu umbli prin casă, așa că ce sens are să încălzești toate camerele când tu stai în pat; și de ce să încălzești dormitorul când oricum ești învelit cu o pătură groasă. 2. Pe frig (16-18 grade) somnul e mai bun. 3. Căldura e scumpă. Corect? Corect.
    În România statul bagă caldură în primul rând noaptea, din simplul motiv că noaptea e mai frig. Ceea ce și asta e logic. La nemți obiceiul e atât de puternic, încât în clădirea în care stau centrala se oprește automat pe timpul nopții (vreo 4-5 ore maxim). Chiar dacă fiecare apartament plătește oricum separat căldura după cât consumă. Unde pui că dormitul iarna cu geamul dechis pare să fie un sport destul de răspândit pe aici. Dacă așa sunt obișnuiți de mici, atunci e explicabil de ce la 10-12 grade (cu soare) toate decapotabilele sunt deschise, iar copiii țopăie în tricouri.
    Acuma, de voie de nevoie, m-am adaptat la stilul local dar nu regret. Mi se pare mai bun, în final. Nu îmi imaginez că în România obiceiul se va schimba prea curând. Într-o țară traumatizată decenii de frig și foamete, cred ca e cam devreme să spui cuiva “dormi în frig, că dormi mai bine”. Dar, pe bune, puteți încerca, un pic de frig face bine la somn!


  6. Și câinii emigrează

    November 2, 2012 by Mircea

    Un documentar pe un post german despre niște tatuați chelioși care aduc câini vagabonzi din România și îi duc în adăposturile din Germania. Iar aici, neamțul plătește și 200 eur pentru a adopta o potaie oarecare. Câinii de rasa pură sunt foarte rari. Vezi mai multe veverițe ori căprioare decât rotweileri, dogi, pitbulli, bull-terrieri și alți buli la un loc. Pentru că fie sunt interziși (cei periculoși), fie sunt greu de ˝înmatriculat˝ (cei potențial periculoși). Adică trebuie să îi faci câinelui un test de comportament, la un veterinar specializat în așa ceva, să vezi adicătelea dacă poate el/ea să se integreze social printre celelalte bi și patrupede fără să fie degrabă vărsătoriu de sânge. Cânele e pus în diverse situații că să vadă dom doctor dacă e nevricos și îi sare țandăra repede ori dacă știe el să se abțină și să se consume în interior. Acum, nu că toți rotwailerii ori dobermanii n-ar trece testul, numai că el costă o grămadă de bani. În plus, probabil că sunt și puii ăștia de rasă oricum foarte scumpi. Deci, revenind la vagabonzi, nu se găsește nimeni să aducă câini din România la preț de dumping ? Acuma, nu știu dacă pot nemții să adopte atâția câini câți are România dar se poate încerca. Mai sunt și alte țări prin zonă…


  7. Mai bine mai târziu…

    October 31, 2012 by Mircea

    Germania are o problemă. Oamenii trăiesc tot mai mult și se reproduc tot mai puțin. Se preconizează astfel vremuri grele pentru pensionarii ce vor să vină. De la 1000 eur pensia medie în prezent, la vreo 6-700 peste numaiștiucâți ani.
    Faptul că oamenii trăiesc mai mult pe mine mă bucură în mod special. Asta pentru că sunt un om care a făcut multe lucruri cu întârziere. Am mâncat primul iaurt la 23 de ani, am învățat să schiez la 31, am emigrat cam în ceasul al doișpelea, aș vrea să fi devenit tată mai devreme, m-am apucat de germană la 35… Până și primul telefon mobil mi l-am cumpărat când oamenii începeau treceau deja la a doua ori a treia generație iar adresa de yahoo cu numele meu nu mai era demult disponibilă când am descoperit eu internetul.
    Acum, cu speranța unor ˝prelungiri˝generoase, mi-am pus în cap să învăț și cântatul la tobe, odată ce spațiul locativ îmi va permite instalarea lor. După care urmează un TV cu LCD, plasma,LED sau ce o mai fi atunci (da, încă am tv cu tub că oricum nu îl deschid cu zilele) și, cine știe, poate mă apuc și de mâncat spanac. Vă țin la curent…


  8. Curat democraţie

    October 28, 2012 by Mircea

    Printr-o mişcare democratică şi multietnică astăzi a fost înlăturată una din profesoarele de germană de la curs. O grupă de afgani, sirieni, bulgari, români, cehi, slovaci, turci şi spanioli au trimis-o la vestiare, chiar pe teren propriu, pe frau dozent. Ce ironie! Cu o zi înainte ne explicase cum ne plateşte ea nouă cursul de integrare din impozitele ei. Ceea ce e adevărat. Dar numai parţial. Madam a uitat că plătim şi noi din buzunarul nostru o parte din curs. Drept pentru care, aşa cum corect a remarcat şi conducerea şcolii, suntem clienţi şi deci avem şi noi dreptul la un spitz în posteriorul celor care nu ne plac. Imigranţi, imigranţi, dar şi euroii noştri au stemă.


  9. Integrationem est!

    October 27, 2012 by Mircea

    De ceva vreme am început cursul de limba germană. Era și cazul, ca altfel nu reușeam să țin pasul cu fi-mea care, de când cu grădinița, a început să mă ia deja uneori direct pe germană. Statul organizează pentru străini ceea ce se numește Integrationkurs. În esență, un curs intensiv de limbă germană, inteligent subvenționat. Adică inițial plătești jumate din preț iar dacă la sfârșit dovedești ca ai și învățat ceva pe banii lor mai primești înapoi încă 25%. Deci, în final, plătești cam 60 cenți pe oră. Asta ține cam 8 luni, până când ar trebui să vorbești limba suficient cât să te descurci cu toate cele.
    Cum ar zice nea Gigi, la curs e frumos, vine lumea, mai cunoști oameni, mai bei o cafea la bufet…și uite așa mai afli tot felul de oameni și povestea lor despre cum au ajuns în Germania. Sunt azilanții, care ajung aici clandestin, e categoria bunicilor care vin dupa copii să aibă grijă de nepoți, apoi noile valuri de emigranți din sudul Europei, cum ar fi spaniolii. Sau întârziații, unii care sunt de mult aici și vorbesc deja limba dar s-au gândit ei că ar fi cazul să o vorbească și corect (gramatical).
    Germana e mai grea primii 2-3 ani, pe urma o dovedești tu. Mă face să ma gândesc la LEGO, pentru că combini și dezbini mereu câte ceva ca să formezi un cuvânt nou. Nu mi se pare că seamană deloc cu firea nemților. Li s-ar fi potrivit mai mult engleza, care e mai simplă și mai practică. Dar mai vedem după ce mai aprofundez. Și germana și pe germani.
    Pe curând!


  10. De la Varna la Vegas. Și îndărăt.

    September 10, 2012 by Mircea

    Ceva m-a fascinat tot timpul la călătorii. Fiecare ajun al unei plecări îmi dădea un entuziasm copilăresc care făcea să pălească orice problemă existentă. Îmi amintesc bine prima excursie peste hotare, în Bulgaria comunistă, prin anii 80. Totul părea diferit, crusta de la varianta locală a ciocolatei Doina era “uau”, iar discurile de vinil cu CC Catch erau o adevărată senzaţie. Am şi până în ziua de azi un cuţit de vănătoare cu teacă din plastic pe fundul căruia este gravat: 4 leva. M-am mândrit ceva cu el de-a lungul timpului. Cuțitul din Bulgaria!
    Pe la începutul anilor 90 orizonturile s-au lărgit, odată cu deschiderea graniţelor. Am fost în Turcia. M-a fascinat opulenţa din vitrine şi de pe tarabe, ceaiul oferit de negustori şi patronul de hotel care a luat-o la dans pe una din turistele grupului.
    A trebuit să aştept anii 2000 şi faimoasa viză Schengen că să experimentez jumătatea cealaltă de Europă. În 2001 m-am îmbarcat într-un autocar cu direcţia Frankfurt. N-am dormit următoarele 36 ore. Am belit ochii cât cepele cănd am trecut “pe lângă” Budapesta. N-am văzut mai nimic, evident, dar puteam spune uite acolo e Budapesta! Lângă mine era un bărbos între două vârste care mi-a împărtăşit aceeaşi curiozitate, întinzându-şi gâtul peste scaune ca să prindă şi el “o vedere” din legendara capitală. Totuşi, drumul lui era altul. “Plec la muncă. M-am prostit la bătrâneţe. ” Mergea la Hamburg, în port.
    Când am trecut graniţa în Austria m-am simţit cum s-a simţit ardeleanul când a văzut girafa. Dacă am avut vreodată un şoc cultural atunci a fost. Mă uitam bezmetic la şosele lor, la rafinăria OMV curată ca o farmacie. La maşinile care păreau spălate cu o oră în urmă şi care purtau toate biciclete în spate (era vacanța de vară). La avioanele de agrement care zburau pe cer, la planoare, la ambarcaţiunile de toate calibrele care umblau pe lacuri. În aer, pe apă şi pe pământ era o invazie de viaţă. Toate rondurile erau pline de flori, toate casele erau ca în desenele animate cu Heidi.
    A urmat Parisul, cu Tour Eiffel și Tour de France pe Champs Elysees şi cu toate minunile lui dar în comparaţie cu austro-germania, părea cam murdar pe alocuri. În ultima noapte am stat închis făcând 13-14 în minuscula garsonieră în care m-a găzduit amicul George după ce la 20 m în fața mea un individ în șlapi a tras cu ditamai pușca după nu știu cine. În următoarele 30 secunde am bătut recordul la triatlonul personal: viteză până la bloc, urcare 5 etaje și încuiat toate încuietorile existente. Nu vreți să stiți cum am parcurs vreo 500 m până la stația de metrou a doua zi la 5 dimineața. Nu îmi mai doream decât să ies din Franța.
    Și apoi a fost America. Un fel de final frontier. Țara pe care mi-am dorit cel mai tare să o vizitez vreodată. Dar n-a fost o țară, am fost într-un film; ce zic eu un film…? am fost de fapt în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.
    Fără cowboy și fără împușcături.
    Recunosc însă că mi-e dor de Paris.

    Fotografii făcute în 2001 (pe film!)