RSS Feed

‘Uncategorized’ Category

  1. Câinii nimănui din oraşul nimănui

    September 12, 2013 by Mircea

    Nu mă pot abţine să nu urmăresc evenimentele majore din societatea românească. În Germania nu există nimic aşa de palpitant, oamenii fiind ocupaţi cu dezbateri serioase, fără sare şi piper. Pe când în România graniţa dintre actualitate şi circ e una foarte subţire şi recunosc că din când în când mi-e dor de o ştire cu Becali, de ochiul şaşiu al lui Băse care mai înjură pe cineva şi în general de caterinca balcanică.
    Subiectul câinilor vagabonzi însă nu mai e de mult timp caterincă ci de-a dreptul o traumă socială.
    Tragedia de acum cateva zile a scos oameni în stradă. Un copil e ucis de câini vagabonzi într-o capitală UE şi nimeni nu îşi asumă nicio răspundere, nimeni nu se simte vinovat. În oraşul cu şapte primari, toţi sunt curaţi ca lacrima. Mircea Sandu oferă părinţilor victimei bilete la meci. Ce fericire trebuie să fie pe capul oamenilor ce şi-au pierdut copilul că pot merge gratis la meci ! Cât de ridicol, ce circ oribil.
    Primarul Oprescu ar trebui să îşi dea demisia. Ar fi un gest simbolic care ar salva ce mai e de salvat din demnitatea doctorului, ar arăta lumii întregi cât de gravă este situaţia, şi ar recunoaşte incapacitate cronică a autorităţilor locale din ultimii 20 de ani de a rezolva una din cele mai grave probleme ale oraşului. Iar nouă, confortul palid că toată această incompetenţă criminală nu rămâne fără consecinţe şi mai există deci puţină normalitate.
    În schimb Oprescu cheamă oamenii la referendum să îi confirme lui dacă aplicăm soluţia finală ori nu. Lumea e revoltată, dornică de răzbunare. “Ochi pentru ochi dinte pentru dinte.”
    Primarul nu în cheamă pe bucureşteni la vot pentru a valida soluţie ci pentru a valida o stare de spirit. E un hei-rupism pur. Eutanasierea nu e soluţie ci doar o simplă etapă a procesului. Ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să aduni câinii de pe străzi, un lucru pe care primăria nu l-a putut face niciodată şi nu văd de ce ar putea-o face acum. Şi nu oricum, ci într-un ritm mai mare decât cel cu care ei se înmulţesc. Apoi, odată adunaţi se poate pune problema uciderii. Principial, e o barbarie dar nici nu văd cum ar fi posibil să adăposteşti zeci de mii de câini. Condiţiile ar fi probabil la fel de atroce. După asta, trebuie măsuri prin care să te asiguri că nu vor reapărea. Care sunt de fapt cauzele fenomenului şi cum vor fi ele înlăturate pe viitor? Ce faci cu cei care vin şi “adoptă” câinii din adăpost doar ca să în readucă în curtea blocului ? Ce măsuri ai împotriva abandonului puilor, aruncaţi prin parcuri, ori pe la colţ de stradă ? N-am auzit niciun plan, niciun program.
    Aştept curios referendumul. Românii sunt emoţionali. După ce amintirea copilaşului se va mai şterge puţin bocitorii vor vărsa imediat lacrimi şi vor ieşi iar în stradă la prima imagine cu vreun câine eutanasiat. Bucureştiul pare încremenit de secole în această problema şi nu cred că de data asta, doar cu tristeţe, revoltă şi frustrare se va schimba ceva. E nevoie de voinţă autentică şi competenţă. Şi aici stăm prost.

    PS: Tocmai am citit că Piedone a găsit o soluţie pentru câinii vagabonzi. “Câinele blocului”, pentru care locatarii au voie să construiască un coteţ dar ar trebui să îşi asume răspunderea. Zice Piedone că aceştia au un rol foarte bun că cică ar mai goni răufăcătorii din preajma blocului. Sigur, afară de cazurile în care îi mai confundă cu copii… dar asta se întâmpla rar domnu Piedone, odată la câţiva ani. Nesemnificativ în comparaţie cu câte furturi de oglinzi şi antene de maşini pot fi astfel prevenite de câinele de pază al blocului.
    Nu, nu e glumă, e pe bune. Piedone nu e simpaticul comisar din filmele de pe vremuri ci primarul sectorului 4. El e omul care s-a gândit practic să instituţionalizeze câinele vagabond. Până unde poate să mearga nebunia ? Până unde poate merge circul ?


  2. Român? Și ce dacă!

    August 27, 2013 by Mircea

    Într-o noapte, cu ceva timp în urmă, mă opreşte un polițist german la un control rutier. Pe atunci nu ştiam o iotă germană, conduceam o maşină de Luxemburg, în apropiere de frontieră, unde se mai face un oareşce trafic cu ţigări şi cafea, plus că veneam de la fotbal, deci eram îmbrăcat în treningul atât de specific cetăţeanului est-european. “Acu să vezi” mi-am zis. Să vezi ce mă scotoceşte ăsta şi să vezi ce-mi dau eu cu germana peste gură şi devin suspectul de serviciu. Omu cere actele, se uită doar la permis scurt, zice”A, Romania”, zâmbeşte, mi-l dă înapoi și se întoarce nepăsător la șueta cu colegii lui, lăsându-mă cu ochii în soare (mă rog, în Lună, ca era noapte).
    Am luat permisul, am ridicat geamul și am plecat. Fără să mă gândesc prea mult. Dar după aia am început să rumeg. Parcă ceva nu se petrecuse cum trebuie. Dau filmu înapoi, mult înapoi și îmi reamintesc toate poveștile din trecut cu imigranții români, cu ăia de au devalizat magazinele în anii 90, cu hoții de carduri și de bancomate, cu sărăcimea atârnătoare la sistemul social, cu lagărele de azilanți dinainte de 89, cu taberele de țigani din Paris, cu cele din Italia, cu românii sperietorii Europei, și atâtea altele. Unde sunt toate astea ? Polițistul ala, cam de vârsta mea, nu știa nimic ? Cu toate “circumstanțele agravante”, nu i-a trecut nimic altceva prin cap, decât să ma trateze cu așa o indiferență? Chiar așa nu mai însemnăm nimic noi românii?…
    Realitatea este că în toți cei 3 ani de când trăiesc “printre straini”, am fost tratat cu cea mai cruntă normalitate. Atitudinea polițistului este cât se poate de reprezentativă.
    M-am așteptat la antipatie, rezervă, circumspecție din partea lor. Am plecat cu prejudecăți și am primit o lecție de  civilizație și normalitate. Mi-am dat prea multă importanță pentru ca în final să constat că naţionalitatea mea a fost mereu un detaliu prea puțin important. Alte lucruri au contat, care n-au legătură cu originea noastră. Românica e doar o țară, ca atâtea altele care numai dinăuntru se vede deosebită, ori prea neagră ori prea albă, pentru că așa e felul nostru de a fi. Oamenii au fost politicoşi, toleranţi, zâmbitori, vorbăreţi, încrezători, indiferenți. Vecini care mă trag de mânecă să îmi mai povestească ceva din viața lor ori care mă invită la o bere când încă nici nu știu să îmi pronunțe numele. Oameni cu care vorbesc pe stradă, la brutărie, care vor să ştie despre România ori care îmi bagă capul pe geamul maşinii mele cu nr. de Bucureşti, să îmi spună cu mândrie ca şi ei au fost pe Otopeni acu ‘jde ani!
    Europa s-a schimbat și, în ciuda criticilor, cred că integrarea a realizat lucruri extraordinare. Din păcate toate beneficiile ei încă nu se simt în toate colțurile, dar pentru asta e nevoie de timp. O masă la care beau și palavrăgesc români, bulgari, cehi și croați fără ca nimeni să nu știe și nici să nu-i pese de unde provine fiecare, e greu de conceput. Dar va veni probabil și momentul ăsta.


  3. Româniile de afară

    July 4, 2013 by Mircea

    Există o mică Românie peste tot, în fiecare ţară din lume. Mai exact, în sediile consulatelor româneşti, acele instituţii menite să presteze diverse servicii extrem de importante pe care românii împrăştiaţi prin lume n-ar avea altfel cum să le obţină.
    Zilele trecute am fost nevoit să merg la consulatul român de la Bonn. De la primul pas te simţi în România, cea pe care o ştiai şi de care ai fugit. La intrare e un nene care te înscrie într-un registru, asta dacă te înţelegi cu el, deoarece geamul gros care vă desparte nu o fi antiglonţ dar e cu siguranţă antifonic. Dacă te-ai obişnuit să vorbeşti politicos, pe un ton normal, ca în Germania, uită. Eşti pe teritoriul României, aşa că ridică un pic vocea, că altfel nu te aude.
    Pasul următor este în sala propriu-zisă unde la 3 ghişee servesc patria funcţionarii consulari. Al doilea semn că eşti în România e hărmălaia şi haosul care domneşte în sală. Funcţionarii ies, intră, aleargă strigă, fluturând hârtii. Populaţia e certăreaţă, agresivă, plină de burţi, Armani, fuste, şlapi. Nişte figuri mult mai bizare decât ce vedeam de obicei în ţară mă fac să sporesc atenţia la buzunare şi genţi. Fiică-mea, crescută departe de România, se uită cu ochi mari uşor panicată la tot circul. Unii se bagă în faţă, alţii îi ameninţă, se înjură de mamă, de tată, de nevastă, de toţi. Un funcţionar iese şi se jură că îi dă afară. O funcţionară, poate chiar una din consuli, e făcută târfă şi zdreanţă. Nimeni nu-l ia de aripă pe băieţaş să îl scoată afară. Sunt foarte mulţi copii şi bebeluşi în sală şi afară care trebuie să îşi obţină un banal certificat de naştere ori un paşaport. Părinţi care fac du-te vino între cărucior/maşină şi coada de la ghişee, preocupaţi să nu-şi piardă rândul ori copilul, ori amândouă. Atmosfera generală e una de panică, de situaţie de urgenţă. Aberant, căci nimic nu e ieşit din comun. Sunt doar nişte operaţiuni birocratice de rutină care ar trebui să se desfăşoare în cel mai previzibil şi monoton mod cu putinţă. Deficitul evident de organizare internă a consulatului, incapabil să gesioneze eficient o zi mai aglomerată, nu poate justifica în niciun caz bălăcăreala agresivă la care e supus personalul. De altfel, e de admirat calmul şi politeţea de care până la urmă au dat dovadă funcţionarii. În schimb, dacă structura populaţiei române aflată în Germania corespunde cu cea pe care am văzut-o în consulat, atunci a fost o întâmplare că suntem în UE şi va fi o minune dacă intrăm în Schengen.
    Din fericire, consulatul are garduri mari şi ziduri groase.
    Afară, câţiva biciclişti care se îndreaptă relaxaţi spre promenada Rinului n-aud şi nu văd ce se întâmplă în mica Românie de lângă ei.
    Sper să îşi lege totuşi bicicletele.


  4. Noua pârţocraţie financiară

    June 28, 2013 by Mircea

    Proverbul cine s-a fript cu supă suflă şi în iaurt şi-a găsit expresia sublimă în lumea financiară. Sau poate că de acolo vine. Reglementarea excesivă a transformat lumea finanţelor sau cel puţin o anumită parte într-un mare secretariat. O maşinărie uriaşă de produs hârţoage în cantităţi inimaginabile pe care nimeni nu le citeşte vreodată şi nici nu ar avea timp de altfel. Rapoarte, minute, statistici, circulare, decizii, memorandumuri, scrisori, confirmări, ratificări, audituri, pre-audituri, post-audituri etc.; terminologia e infinită, depăşită doar de documentele ce le poartă numele şi de hectarele de pădure răpuse de foamea imprimantelor care nu mai prididesc cu scuipatul lor.
    Pentru orice decizie, există un circuit birocratic aiuritor. Cum ar zice românul, pentru fiecare băşină se dau peste cap o sută de oameni.
    Concret spus, fiecare băşină trebuie emisă (mai bine zis emanată) în baza unei decizii. Recomandabil ar fi ca decizia să aibă loc înainte de producerea actului, dar dacă avem de-a face cu una spontană, scăpată, merge și un act ulterior în care organul de conducere ia cunoștință și acceptă producerea bășinii. Băşina trebuie să primească şi un număr de registru fiind imposibil altfel de identificat în oceanul de băşini existente în circulaţie. Procesul ăsta în cel mai bun caz durează câteva zile. Apoi, desigur, băşina nu poate rămâne neauditată. Există nişte oameni care vin şi auditează bășina să vadă că totul e în regulă cu ea. Și care întocmesc un raport de multe pagini. Ca să întocmească acest raport ei au nevoie de la emitentul bășinii de o scrisoare în care acesta spune pe cuvântul lui de onoare că nu a mâncat fasole, ceapă ori altceva stricat și că, în general, a făcut tot ce a depins de el ca bășina să fie în conformitate cu toate legile privind protecţia consumatorului, prevenirea spălării banilor și principiile IFRS. Raportul de audit se duce la autorități, care nu îl citesc niciodată. Pentru că autoritățile n-au timp să citească rapoarte despre toate băşinile emanate de-a lungul timpului.
    Acuma fiindcă bășina e susceptibilă ca pe calea aerului să traverseze frontiera și să intre în spaţiul respirabil al altor popoare trebuie facută o notificare către consumatorii ţărilor respective, tradusă în tot atâtea limbi câte țări, prin care sunt asigurați că bășina nu prezintă niciun pericol pentru sănătatea publică. Şi că, oricum, mai multe informații precum analiza chimică a bășinii și meniul pe ultimele șase luni ale emitentului pot fi consultate gratuit la sediul acestuia într-un raport de 674 pagini. Pe care desigur că nimeni nu îl citește oamenii având lucruri mai importante de făcut.
    Să ne întoarcem la raportul de audit. El va fi scanat şi arhivat. Decizia de ratificare va fi printată şi pusă într-un biblioraft împreună cu alte 3219 documente referitoare la alte băşini, scuipături, râgâieli şi strănuturi pentru a fi consultată de următoarea adunare generală a acționarilor. Unde evident că nu o va citi nimeni, acționarii având alte treburi.
    Asta este povestea prescurtată a bășinii și circuitul ei birocratic. Și dacă credeți că exagerez doar pentru amuzament, gresiți. N-am nevoie pentru că realitatea bate cu mult imaginația mea.


  5. Pâinea cea de toate nopțile

    May 21, 2013 by Mircea

    Azi noapte am visat pâine. De fapt visez la pâine de o săptămână, pentru că nu mai ajung să cumpăr şi mi-e poftă. Când ajung acasă brutăriile sunt închise şi să mă duc la real mi-e lene.
    În vis se făcea că am un dulap întreg plin de pâine, de care nu mai ştiam şi, paradoxal, era proaspătă. În realitate am în dulap o pungă în care e niște pâine veche pe care, din nu știu ce motive, nu o arunc. Dar nici nu o mănânc, evident.
    Dacă omul visează noaptea cam ceea ce îl preocupă în timpul zilei, ar trebui să îmi fac griji. Pentru că înseamnă că nu am preocupări serioase, importante, mărețe. Cum se poate să visezi pâine? Oamenii visează la case, femei, averi, putere, și eu visez pâine ?!
    Cât am fost casnic am studiat o săptămână pe internet după cel mai silențios aspirator și după ce m-am săturat de șmotru, mi-am promis că dacă ajung vreodată bogat primul lux pe care mi-l ofer e o menajeră.
    Nevoile mărunte trezesc țeluri mărunte. Am cunoscut o refugiată afgană al cărei vis era să vândă haine la Zara.
    Acum 10 ani, dacă aș fi fost milionar aș fi vrut un Porsche și casă mare, musai cu etaj. Acum când văd câte una așa mare, un singur gând îmi vine în minte: mamă câte curățenie trebuie să facă ăla!


  6. Game over

    April 29, 2013 by Mircea

    Un an și jumătate am fost casnic și participant la cursurile de integrare (adică de limbă germană) organizate de guvernul federal pentru imigranți. Zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni nu am făcut nimic altceva. Am căutat de lucru, am trimis sute de candidaturi, am devenit expert în căutare de joburi. Am avut răbdare, nervi, speranță, dezamăgire și din nou răbdare… Am stat atât de mult acasă încât am învățat și să gătesc. Am stat așa mult acasă câ până și fiică-mea părea că s-a plictisit de mine. Așa de mult am făcut numai treburi casnice, încât chiar devenisem bun la asta. Mă gândeam dacă vreodată voi mai face altceva. Dacă mai știu altceva. Dacă am știut vreodată ceva sau a fost doar întâmplare. Am fost jos, jos de tot. Simțeam cum miroase noroiul. Am stat așa de mult acasă că începusem să mă gândesc până și la pensie. Oare ce pensie voi avea când voi fi bătrân ? Se poate ieși la pensie din șomaj ?
    Pe de altă parte, un an jumate am îmbrăcat ce am vrut, am stat cu ochii în computer numai când am vrut eu, am fost propriul meu șef, m-am dat cu bicicleta pe toate traseele din regiune, pe role, am hoinărit prin păduri, am dat de mâncare rațelor și lebedelor. Am fost la ștrand, la piscină. Am stat mai mult pe malul râului decât pe autostradă. Toate astea cu fiică-mea, nu singur. E adevărat că m-am trezit mereu cu noaptea în cap, că am mâncat rareori un mic dejun cap-coadă. N-am avut niciodată un job mai greu. Și, totuși, știam că îi voi duce dorul la un moment dat.
    Realitatea e că începusem să mă împac cu situația și poate chiar aș mai fi stat acasă dar n-am avut de ales. Pe lumea asta s-au inventat de toate dar încă nu s-au inventat și roboți pe care să îi trimitem în locul nostru la muncă. Așa că am vrut să muncesc aproape orice: curier, șofer, om bun la toate, secretar part-time la o creșă.
    Bineînțeles că nimeni nu m-a luat în serios. După vreo două sute de cv-uri trimise, am ajuns tot într-o bancă.
    În sfârșit, se terminse. Ceea ce am început acum doi ani jumate, când am plecat din România, am terminat. M-am simțit ca un maratonist care ajunge la finish la mult timp după ce spectatorii au plecat deja acasă. Ultimul, dar măcar termina cursa.
    Și asta doar pentru un nenorocit de job!


  7. Birocrație germană

    February 22, 2013 by Mircea

    Să revenim la nemţi că n-am mai vorbit de mult timp despre ei.
    Una din problemele lor e birocrația şi se plâng de asta. Partea bună e că birocraţia lor nu înseamnă haos. E una organizată, nemţească. Asta înseamnă că pentru cutare operaţiune trebuie să completezi un formular de 7 pagini să îl pui la poştă şi să aştepţi 3 luni răspunsul.
    Din fericire este însă clar cum îl completezi, unde îl trimiţi şi poţi fi sigur că în 90 zile ai răspunsul în cutia poştală. În prima lună în Germania am primit mai multă corespondenţă cât într-un an intreg în România. Dacă pleci mai mult de două saptămani de acasă e recomandabil să rogi un vecin să îţi golească cutia altfel rişti sa devină plină.
    Aproape totul în Germania se rezolvă cu o scrisoare. Sau, în unele cazuri, cu mai multe.
    Şi pentru cele mai simple comunicări nemţii preferă o scrisoare. Am primit scrisoare şi de la banca de sub mine ca să îmi spună că mă aşteaptă să îmi deschid cont.
    Ceea ce e puțin ciudat și nu se potrivește cu grija lor pentru mediu.
    Campionul este însă furnizorul meu de net. Dupa ce m-am abonat (prin telefon) am început să primesc acasă plicuri. Câte două-trei deodată. Nici azi nu știu dacă le-am citit pe toate. Deunăzi am cerut schimbarea conexiunii la noua adresă. Am făcut cererea online după care am început să primesc scrisori. Primele două au sosit simultan. Una îmi recapitula cererea facută deja. Cealalta îmi spunea că voi primi o alta în care mi se va comunica data exactă la care vine tehnicianul sa rezolve conexiunea. Între timp a venit și aceasta plus încă una, pe care n-am citit-o.
    Partea buna la acest obicei cu scrisori este că și pentru treburile pe care eram obişnuit să le rezolv cu drumuri multiple și diverse cozi pe la diverse birouri, aici se folosește tot poşta. Şi totul prin scrisori simple, aruncate în cutia poştală. Până și consulatul american a trimis paşaportul cu viza printr-o scrisoare simplă, deşi m-am rugat de ei să o pună recomandată. Oamenii par să aibă foarte multă încredere în poştă. Pentru că comerțul la distantă e foarte folosit plicurile nu conțin numai hârtii. Am primit în cutie obiecte precum cabluri ori baterii.
    Am ajuns să verific poșta de 2-3 ori pe zi. Dimineața vin scrisori, pe la prânz vine omul cu coletele care îți lasă un bilețel dacă nu te găsește acasă, pe urmă mai sunt ziarele gratuite livrate de copii. Și, bineînțeles, reclamele. Care sunt atât de multe încât se livrează organizat, împachetate într-un fel de copertă care e tot o reclamă desigur. Am tot atâta hârtie de aruncat cât gunoi menajer. Dacă nu s-ar recicla m-ar costa enorm pentru că mi-ar mai trebui încă un tomberon.


  8. Secui, saşi, români şi steaguri

    February 14, 2013 by Mircea

    Îmi vine în minte replica cetaţeanului turmentat “eu cu cine votez” şi, uşor adaptată, o văd la fel de potrivită în contextul agitaţilor naţionaliste de pe la noi şi de pe aiurea. “Pardon, scuzaţi, eu al cui sunt?” ar spune azi un cetăţean european turmentat. Cetăţean care, în varianta modernă e vreun indian adoptat de părinţi germani care iese bine afumat dintr-un coffee shop din Amsterdam (unde a locuit toată viaţa) şi începe să-şi pună întrebări existenţiale.
    Român de origine maghiară. Secui. Maghiar de naţionalitate română. Sas. Neamţ. Tătar cu pașaport albanez. Moldovean. Klingonian. Druid.
    Ce de opţiuni ! Şi tot atâtea dileme. Si probleme.
    Vor maghiarii autonomie? Foarte bine. Să o aibă. Şi Bucureştenii, şi moldovenii, şi bănăţenii, oltenii şi lipovenii şi machidonii şi cine ar mai vrea-o. De ce nu ? Vor limba maghiară în administraţie? Foarte bine. Eu aş pune şi germana limbă oficială. Ambele comunităţi sunt suficient de mari şi de prea mult timp aici. Au pus umărul ca toţi ceilalţi la tot ce s-a facut în România şi e normal sa aibă aceleaşi drepturi. Unde e problema ? Există destule ţări unde sunt mai multe limbi oficiale şi n-a murit nimeni din asta, ba chiar se trăieşte foarte bine. Elveţia e una din ele. În Belgia, pe lângă flamandă şi franceză există şi germana ca limbă oficială pentru că există o foarte mică minoritate germană. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Ca să nu mai amintesc de Luxemburg, a cărei limbă naţională nici măcar nu e folosită în administraţie. Au adoptat ca limbi oficiale pe cele ale vecinilor: franceza şi germana, pe care luxemburghezii le învaţă cuminţi la şcoală ca limbi străine. Ce credeţi ca se va schimba dacă, să zicem, maghiara ar deveni a doua limbă oficială în România ? Pai hai să vedem. Românii cu românii vorbesc și vor vorbi în continuare româna. Maghiarii între ei, maghiara, (pe care o vorbesc inclusiv în administraţie, că doar nu vorbesc Istvan și Gyuri româna când se află în clădirea primăriei și maghiara doar când ies la o bere). Iar intre români și maghiari, tot româna se va vorbi pentru că este limba comună. Vor fi editate actele şi legile bilingv? Foarte bine, asta crează locuri de muncă pentru traducători. În rest ? Vor trebui poate unii funcţionari locali să vorbească două limbi ? Chiar şi aşa nu văd nimic anormal atâta timp cat o astfel de măsură s-ar adopta după o perioadă suficientă de tranziţie. Pâna la urmă, dacă vrei să fi funcționar public şi alegi să faci asta într-o comunitate unde 90% din cetățenii pe care îi slujești (ca asta înseamnă functionar public, nu?) vorbesc germana sau maghiara mi se pare de bun simt să poţi şi tu vorbi limba lor. De fapt, sunt sigur că deja marea majoritate a funcţionarilor din zonele cu secui sau saşi e deja bilingvă deci problema e mai mult teoretică. România ar câștiga mult dând dovadă de deschidere şi toleranţă şi nu ar avea nimic de pierdut. Iar comunitatea maghiară ar avea satisfacția ei. Goală de conţinut dar importantă pentru orgoliul lor.
    La fel și cu autonomia. De ce atata iritare ? Unde e pericolul ? În afară de argumente emoționale (lozinci cu ameninţarea “românismului” şi alte asemenea bazaconii), n-am auzit niciodată un argument obiectiv, solid, pentru care asta ar dăuna Romaniei (ori românilor). Autonomia înseamnă mai puține decizii de la centru și mai mult din resursele proprii. Cât se poate de legitim. Descentralizarea și regionalizarea sunt procese care s-au dovedit de succes în Europa şi în lume. Şi cu şi fără minorităţi etnice, ar trebui să se accentueze și în România. Și chiar de ar fi mai mult decât atât. Să zicem federalizare, că e un cuvânt care dă frisoane. Ce mai înseamnă asta în Europa zilelor noastre unde libertatea de circulație este (sau va fi în curând) aproape totală, iar cetățenia a devenit aproape nerelevantă. Locuiesc într-o regiune de frontieră unde oameni de toate nationalităţile sunt amestecați într-o armonie de invidiat, iar apartenenţa statală preocupă prea puțin. În plus, experiența statelor federale din civilizația de tip occidental (căreia îi aparținem) demonstreză că e o opțiune de succes.
    Iar despre drapele și steaguri arborate în diverse regiuni, iar mi se pare că se face prea mult caz. Steagul a fost de când lumea simbolul unor grupuri, indiferent că e vorba de o echipă de fotbal, asociație de vânători ori cavaleri cruciați. Înțeleg o reacție emoțională, dar nu una rațională. Cartierul în care locuiesc eu are drapel propriu arborat cu mândrie în staţia de autobuz şi chiar pe mașinile unor localnici. Ca atâtea altele din Germania. Aşa că mai degrabă și-ar consuma oamenii energia în cu problemele reale decât în dezbateri inutile. Că ne turmentăm degeaba, pe uscat, fraţilor.


  9. Bucureşti, după doi ani

    January 7, 2013 by Mircea

    Micule Paris, ce-ai fost şi ce-ai ajuns! Mă uit pe pozele alb-negru de pe vremuri şi mi te imaginez chic şi micuţ. Cu Calea Victoriei plină de domni cu pălărie şi dame care vorbesc franţuzeşte. Probabil că n-aveai străzi pavate şi apă curentă peste tot dar astea erau vremurile.
    Au venit bolşevicii şi te-au mutilat. Au dus orăşenii la sapă şi ţărănimea la oraş. Au distrus oamenii, casele şi bisericile. Însă nu pe toate şi nu pe toţi. Unele au scăpat şi aşa a rămas un mutant în urmă. A venit apoi libertatea şi toţi şi-au făcut de cap cu tine. Primari ticăloşi, locuitori sălbatici. Ai devenit neîncăpător. Prea mulţi oameni, prea multe maşini, prea mult gunoi. Dar astea au fost vremurile. Nimănui nu i-a păsat. Aşa nespălat şi obosit ai ramas totuşi o atracţie. Eşti sursa Răului dar şi a Speranţei. Mai ascunzi încă locuri uimitoare şi oameni extraordinari printre cohortele de locuitori trişti şi colţoşi. Pe ici pe colo ţi-au apărut haine noi. S-au construit străzi şi pasaje moderne dar şi ghetouri pentru câinii nimănui aşa cum nimeni nu mai are.
    Probabil că nici azi n-ai străzi pavate şi apă curentă peste tot nici azi însă ai stadion de 5 stele şi mall-uri ultramoderne. E normal, astea sunt vremurile.
    Se pare că cineva vrea să te resusciteze dar nu ştiu dacă vei mai apuca să trăieşti tu până când vor termina ei.
    Apocalipsa te-a ratat de data asta. Oricum, ai fi înspăimântat-o.


  10. Parcul Drumul Taberei

    January 4, 2013 by Mircea

    Textul ăsta nu e altul din seria  “România e de căcat” şi “dincolo” e bine şi hai s-o spunem cu voce tare ca face rating. Nu e nici despre fiţele unui român care a plecat afară şi acum face pe
    isteţul. E despre copii care n-au nicio vină că autorităţile din oraş sunt cum sunt şi că părinţii lor s-au resemnat. E vorba pâna la urmă despre “a face ceva” chiar dacă e vorba doar de nişte poze şi câteva rânduri puse pe un blog cu audienţă minimă.
    Imaginile de mai jos sunt din parcul Drumul Taberei, acolo unde am copilărit şi unde tocmai am fost pentru prima oară cu fiica mea.
    Una din instalaţiile noi conţine şi o plasă de căţărat, din frânghie armată cu sârmă, aşa cum e peste tot. După cum se vede din poze frânghiile sunt rupte şi smocuri de sârmă stau orientate în toate direcţiile aşteptându-i pe copii la cotitură. Cel puţin nu erau ruginite. N-am observat dacă pe jos era vreun covor amortizant pentru că totul era acoperit de un strat gros de gheaţă pe care copiii cădeau într-o veselie.
    Am revăzut toboganele pe care mă dădeam în anii 80 şi care cred că între timp au intrat în patrimoniul UNESCO pentru că altfel nu-mi explic de ce au rămas neatinse cam din aceleaşi timpuri. Îmi amintesc şi de unele mai mari dar ele au fost desfiinţate cu mulţi ani în urmă pentru a face loc unei cârciumi proprietatea unui umflat al vremurilor.
    E adevărat că sunt şi altele mai noi, din plastic.
    V-aş spune cum se întâmpla într-un oarecare oraş din lumea civilizată (şi nu ca să mă dau mare ci pentru că multă lume pur şi simplu nu are termen de comparaţie şi cred că e bine de ştiut). Când şi când vine un nene cu un bloc notes şi un aparat foto care testează toate instalaţiile, ia notiţe şi face poze. Dacă întâlneşte părinţi le mai cere şi lor părerea. După care altcineva vine şi pune la punct ce trebuie ori măcar închide locul până când se remediază.
    Astea sunt pozele făcute pe 3 ian. În mod normal ar fi trebuit să fac o misivă către Primărie şi să întreb dacă e cineva care are grijă şi de locurile de joacă. Nu am însă timp dar dacă cineva are chef să le preia şi să le trimită e invitatul meu.
    image

    image

    image

    image
    image
    image

    image