RSS Feed

‘De’ale noastre’ Category

  1. Șaișpe a unșpea

    November 19, 2014 by Mircea

    Două lucruri mi-au plăcut la votul din 16 noiembrie. Primul e reacția civică. S-a scris destul,  s-a explicat destul dar pe mine încă mă uimește. Nu poți să fii obiectiv și să treci cu vederea revirimentul civic de duminică. Românii au întors scorul în prelungiri, ca Manchester United în finala din ’99 și măcar pentru câteva ore sau pentru câteva zile au îngenuncheat balaurul odios care a încolăcit România. Și au facut-o cu aceeași umilință românească,  stând la coadă, în frig, în ploaie, bătuți de jandarmi etc.
    Al doilea lucru care îmi place este că am ales un președinte provenit dintr-o minoritate etnică și religioasă. Îmi place al dracu de tare, nu știu ce credeți voi dar mie mi se pare super cool. Și să mă explic. Peste țara asta s-a deversat multă vreme (și încă se întâmplă și azi) găleata cu lături naționaliste. De mici, de la școală, în media, pe stadioane, și până la recenta campanie unde s-a folosit penibilul clișeu al “românului adevărat” (apropo, a dat cineva vreodată definiția noțiunii de român?). Păi cât de orb să fii? S-au schimbat oamenii, s-au schimbat generațiile, nu mai votează același electorat. Generația facebook și cea cu cheia de gât (artizanii votului de duminică) au văzut altă lume și vor să trăiască în altă lume. Iar acum e vremea lor, a noastră. Au înțeles că diversitatea e bună, cum ar spune o reclamă. Cu un deget (poate cel mijlociu) au dat swipe unui “român de-al nostru” pentru unul “de-al lor” fiindcă valorile care contează cu adevărat sunt altele. Nu e nimic nou aici, toate marile națiuni ale lumii sunt un mozaic în primul rând etnic, mult mai pronunțat decât în România. Globalizarea și UE ne duc tot în aceeași direcție, dar încă nu se vede peste tot. Toate corporațiile lumii se laudă cu diversitatea cât pot de tare. Sigur că e important să ne păstrăm originile și simbolurile, dar societatea modernă nu se mai construiește pe valori precum etnia ori religia, așa cum nu se construiește nici pe culoarea pielii, sau orientarea sexuală etc. Factorii de coeziune ai unei națiuni civilizate sunt alții, precum democrația, libertatea, legea, egalitatea…Poate și așa se explică votul în favoarea lui Iohannis preponderent în străinătate. Noțiunea de patriotism trebuie regândită în lumea de azi și în cea ce va să vină.  Să mai pui azi într-o campanie electorală placa cu “noi suntem români” înseamnă să cam înoți împotriva curentului. Prin alegerea unui etnic german, românii au dat un semnal de toleranță excepțional, cu care puțini se pot lăuda. Da, cu o floare nu se face primavară dar e un început. Aș mai fi zis ceva si despre biserica noastră ortodoxă atotbăgăcioasă dar e târziu acum, poate altă dată.


  2. Pă ei, pe mama lor

    November 3, 2014 by Mircea

    De prin 2000 nu cred că am mai mers la vot, din lipsă de speranță. Nu puteam pune votul pe niciunul dintre candidați, pentru că simțeam că nu fac altceva decât să facilitez ascensiunea lor acolo sus, de unde pe urmă, se puneau pe jupuit și ne scuipau între ochi. Nu vroiam să fiu complice la ascensiunea baronilor. Oricât încercau alții să mă convingă, cred că a alege între doi hoți nu e cu nimic mai vrednic decât a nu alege deloc. Dar de data asta e o altă miză. România riscă putinizarea, un proces care se strecoară duios printre glumițele și miștourile premierului. A plagiat, a dat cu constituția de pereți, iar acu ne anulează și dreptul la vot (să stai la coada la secție să votezi și să nu poți echivaleaza cu negarea dreptului de vot, indiferent de explicații). Hai sictir, că e prea de tot. Pe de altă parte, văd, după mult timp, un politician care se distanțează de bălăcăreala împuțită a clasei politice românești, care are și rezultate în spate și care ar putea aduce un vânt de schimbare. Așa a fost și cu Emil Constantinescu, și poate că și pe el la sfârșit o să îl ciuruiască, ca pe geolog. Dar dacă se ține măcar 2-3 ani tot e ceva. Asta dacă iese. Dacă iese Ponta, tot e bine că se clarifică o treabă. Înseamnă un vot de confirmare pentru tot ce e România azi. Atunci să vedem ce mai zicem. În logica democrației, daca Ponta căștigă, se legitimează hoția, minciuna, aroganța, corupția. Îți dai seama cât înseamnă pentru români plagiatul,  constituția, statul de drept, etc. Iar noi aștilalți, trebuie să facem ciocu mic, fără să ne frustrăm. C-așa e în tenis. Și chiar dacă iese la limită, nu vă agitați; nevotanții sunt oameni care validează ce se întamplă, numai că o fac tacit. Tolerează, deci se numără tot la ei. Pe 16 vreau să mă duc la vot, dacă rezistă copiii mei la coadă, în frig. Dacă nu…, o să le povestesc când o să fie mari, dacă vor să știe de ce am plecat în altă țară. Iar voi, cei care n-aveți alte treburi pe 16, mai bine mergeți la vot, cât încă îl mai aveți… Părerea mea 😉


  3. Câinii nimănui din oraşul nimănui

    September 12, 2013 by Mircea

    Nu mă pot abţine să nu urmăresc evenimentele majore din societatea românească. În Germania nu există nimic aşa de palpitant, oamenii fiind ocupaţi cu dezbateri serioase, fără sare şi piper. Pe când în România graniţa dintre actualitate şi circ e una foarte subţire şi recunosc că din când în când mi-e dor de o ştire cu Becali, de ochiul şaşiu al lui Băse care mai înjură pe cineva şi în general de caterinca balcanică.
    Subiectul câinilor vagabonzi însă nu mai e de mult timp caterincă ci de-a dreptul o traumă socială.
    Tragedia de acum cateva zile a scos oameni în stradă. Un copil e ucis de câini vagabonzi într-o capitală UE şi nimeni nu îşi asumă nicio răspundere, nimeni nu se simte vinovat. În oraşul cu şapte primari, toţi sunt curaţi ca lacrima. Mircea Sandu oferă părinţilor victimei bilete la meci. Ce fericire trebuie să fie pe capul oamenilor ce şi-au pierdut copilul că pot merge gratis la meci ! Cât de ridicol, ce circ oribil.
    Primarul Oprescu ar trebui să îşi dea demisia. Ar fi un gest simbolic care ar salva ce mai e de salvat din demnitatea doctorului, ar arăta lumii întregi cât de gravă este situaţia, şi ar recunoaşte incapacitate cronică a autorităţilor locale din ultimii 20 de ani de a rezolva una din cele mai grave probleme ale oraşului. Iar nouă, confortul palid că toată această incompetenţă criminală nu rămâne fără consecinţe şi mai există deci puţină normalitate.
    În schimb Oprescu cheamă oamenii la referendum să îi confirme lui dacă aplicăm soluţia finală ori nu. Lumea e revoltată, dornică de răzbunare. “Ochi pentru ochi dinte pentru dinte.”
    Primarul nu în cheamă pe bucureşteni la vot pentru a valida soluţie ci pentru a valida o stare de spirit. E un hei-rupism pur. Eutanasierea nu e soluţie ci doar o simplă etapă a procesului. Ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să aduni câinii de pe străzi, un lucru pe care primăria nu l-a putut face niciodată şi nu văd de ce ar putea-o face acum. Şi nu oricum, ci într-un ritm mai mare decât cel cu care ei se înmulţesc. Apoi, odată adunaţi se poate pune problema uciderii. Principial, e o barbarie dar nici nu văd cum ar fi posibil să adăposteşti zeci de mii de câini. Condiţiile ar fi probabil la fel de atroce. După asta, trebuie măsuri prin care să te asiguri că nu vor reapărea. Care sunt de fapt cauzele fenomenului şi cum vor fi ele înlăturate pe viitor? Ce faci cu cei care vin şi “adoptă” câinii din adăpost doar ca să în readucă în curtea blocului ? Ce măsuri ai împotriva abandonului puilor, aruncaţi prin parcuri, ori pe la colţ de stradă ? N-am auzit niciun plan, niciun program.
    Aştept curios referendumul. Românii sunt emoţionali. După ce amintirea copilaşului se va mai şterge puţin bocitorii vor vărsa imediat lacrimi şi vor ieşi iar în stradă la prima imagine cu vreun câine eutanasiat. Bucureştiul pare încremenit de secole în această problema şi nu cred că de data asta, doar cu tristeţe, revoltă şi frustrare se va schimba ceva. E nevoie de voinţă autentică şi competenţă. Şi aici stăm prost.

    PS: Tocmai am citit că Piedone a găsit o soluţie pentru câinii vagabonzi. “Câinele blocului”, pentru care locatarii au voie să construiască un coteţ dar ar trebui să îşi asume răspunderea. Zice Piedone că aceştia au un rol foarte bun că cică ar mai goni răufăcătorii din preajma blocului. Sigur, afară de cazurile în care îi mai confundă cu copii… dar asta se întâmpla rar domnu Piedone, odată la câţiva ani. Nesemnificativ în comparaţie cu câte furturi de oglinzi şi antene de maşini pot fi astfel prevenite de câinele de pază al blocului.
    Nu, nu e glumă, e pe bune. Piedone nu e simpaticul comisar din filmele de pe vremuri ci primarul sectorului 4. El e omul care s-a gândit practic să instituţionalizeze câinele vagabond. Până unde poate să mearga nebunia ? Până unde poate merge circul ?


  4. Secui, saşi, români şi steaguri

    February 14, 2013 by Mircea

    Îmi vine în minte replica cetaţeanului turmentat “eu cu cine votez” şi, uşor adaptată, o văd la fel de potrivită în contextul agitaţilor naţionaliste de pe la noi şi de pe aiurea. “Pardon, scuzaţi, eu al cui sunt?” ar spune azi un cetăţean european turmentat. Cetăţean care, în varianta modernă e vreun indian adoptat de părinţi germani care iese bine afumat dintr-un coffee shop din Amsterdam (unde a locuit toată viaţa) şi începe să-şi pună întrebări existenţiale.
    Român de origine maghiară. Secui. Maghiar de naţionalitate română. Sas. Neamţ. Tătar cu pașaport albanez. Moldovean. Klingonian. Druid.
    Ce de opţiuni ! Şi tot atâtea dileme. Si probleme.
    Vor maghiarii autonomie? Foarte bine. Să o aibă. Şi Bucureştenii, şi moldovenii, şi bănăţenii, oltenii şi lipovenii şi machidonii şi cine ar mai vrea-o. De ce nu ? Vor limba maghiară în administraţie? Foarte bine. Eu aş pune şi germana limbă oficială. Ambele comunităţi sunt suficient de mari şi de prea mult timp aici. Au pus umărul ca toţi ceilalţi la tot ce s-a facut în România şi e normal sa aibă aceleaşi drepturi. Unde e problema ? Există destule ţări unde sunt mai multe limbi oficiale şi n-a murit nimeni din asta, ba chiar se trăieşte foarte bine. Elveţia e una din ele. În Belgia, pe lângă flamandă şi franceză există şi germana ca limbă oficială pentru că există o foarte mică minoritate germană. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Ca să nu mai amintesc de Luxemburg, a cărei limbă naţională nici măcar nu e folosită în administraţie. Au adoptat ca limbi oficiale pe cele ale vecinilor: franceza şi germana, pe care luxemburghezii le învaţă cuminţi la şcoală ca limbi străine. Ce credeţi ca se va schimba dacă, să zicem, maghiara ar deveni a doua limbă oficială în România ? Pai hai să vedem. Românii cu românii vorbesc și vor vorbi în continuare româna. Maghiarii între ei, maghiara, (pe care o vorbesc inclusiv în administraţie, că doar nu vorbesc Istvan și Gyuri româna când se află în clădirea primăriei și maghiara doar când ies la o bere). Iar intre români și maghiari, tot româna se va vorbi pentru că este limba comună. Vor fi editate actele şi legile bilingv? Foarte bine, asta crează locuri de muncă pentru traducători. În rest ? Vor trebui poate unii funcţionari locali să vorbească două limbi ? Chiar şi aşa nu văd nimic anormal atâta timp cat o astfel de măsură s-ar adopta după o perioadă suficientă de tranziţie. Pâna la urmă, dacă vrei să fi funcționar public şi alegi să faci asta într-o comunitate unde 90% din cetățenii pe care îi slujești (ca asta înseamnă functionar public, nu?) vorbesc germana sau maghiara mi se pare de bun simt să poţi şi tu vorbi limba lor. De fapt, sunt sigur că deja marea majoritate a funcţionarilor din zonele cu secui sau saşi e deja bilingvă deci problema e mai mult teoretică. România ar câștiga mult dând dovadă de deschidere şi toleranţă şi nu ar avea nimic de pierdut. Iar comunitatea maghiară ar avea satisfacția ei. Goală de conţinut dar importantă pentru orgoliul lor.
    La fel și cu autonomia. De ce atata iritare ? Unde e pericolul ? În afară de argumente emoționale (lozinci cu ameninţarea “românismului” şi alte asemenea bazaconii), n-am auzit niciodată un argument obiectiv, solid, pentru care asta ar dăuna Romaniei (ori românilor). Autonomia înseamnă mai puține decizii de la centru și mai mult din resursele proprii. Cât se poate de legitim. Descentralizarea și regionalizarea sunt procese care s-au dovedit de succes în Europa şi în lume. Şi cu şi fără minorităţi etnice, ar trebui să se accentueze și în România. Și chiar de ar fi mai mult decât atât. Să zicem federalizare, că e un cuvânt care dă frisoane. Ce mai înseamnă asta în Europa zilelor noastre unde libertatea de circulație este (sau va fi în curând) aproape totală, iar cetățenia a devenit aproape nerelevantă. Locuiesc într-o regiune de frontieră unde oameni de toate nationalităţile sunt amestecați într-o armonie de invidiat, iar apartenenţa statală preocupă prea puțin. În plus, experiența statelor federale din civilizația de tip occidental (căreia îi aparținem) demonstreză că e o opțiune de succes.
    Iar despre drapele și steaguri arborate în diverse regiuni, iar mi se pare că se face prea mult caz. Steagul a fost de când lumea simbolul unor grupuri, indiferent că e vorba de o echipă de fotbal, asociație de vânători ori cavaleri cruciați. Înțeleg o reacție emoțională, dar nu una rațională. Cartierul în care locuiesc eu are drapel propriu arborat cu mândrie în staţia de autobuz şi chiar pe mașinile unor localnici. Ca atâtea altele din Germania. Aşa că mai degrabă și-ar consuma oamenii energia în cu problemele reale decât în dezbateri inutile. Că ne turmentăm degeaba, pe uscat, fraţilor.


  5. Bucureşti, după doi ani

    January 7, 2013 by Mircea

    Micule Paris, ce-ai fost şi ce-ai ajuns! Mă uit pe pozele alb-negru de pe vremuri şi mi te imaginez chic şi micuţ. Cu Calea Victoriei plină de domni cu pălărie şi dame care vorbesc franţuzeşte. Probabil că n-aveai străzi pavate şi apă curentă peste tot dar astea erau vremurile.
    Au venit bolşevicii şi te-au mutilat. Au dus orăşenii la sapă şi ţărănimea la oraş. Au distrus oamenii, casele şi bisericile. Însă nu pe toate şi nu pe toţi. Unele au scăpat şi aşa a rămas un mutant în urmă. A venit apoi libertatea şi toţi şi-au făcut de cap cu tine. Primari ticăloşi, locuitori sălbatici. Ai devenit neîncăpător. Prea mulţi oameni, prea multe maşini, prea mult gunoi. Dar astea au fost vremurile. Nimănui nu i-a păsat. Aşa nespălat şi obosit ai ramas totuşi o atracţie. Eşti sursa Răului dar şi a Speranţei. Mai ascunzi încă locuri uimitoare şi oameni extraordinari printre cohortele de locuitori trişti şi colţoşi. Pe ici pe colo ţi-au apărut haine noi. S-au construit străzi şi pasaje moderne dar şi ghetouri pentru câinii nimănui aşa cum nimeni nu mai are.
    Probabil că nici azi n-ai străzi pavate şi apă curentă peste tot nici azi însă ai stadion de 5 stele şi mall-uri ultramoderne. E normal, astea sunt vremurile.
    Se pare că cineva vrea să te resusciteze dar nu ştiu dacă vei mai apuca să trăieşti tu până când vor termina ei.
    Apocalipsa te-a ratat de data asta. Oricum, ai fi înspăimântat-o.


  6. Parcul Drumul Taberei

    January 4, 2013 by Mircea

    Textul ăsta nu e altul din seria  “România e de căcat” şi “dincolo” e bine şi hai s-o spunem cu voce tare ca face rating. Nu e nici despre fiţele unui român care a plecat afară şi acum face pe
    isteţul. E despre copii care n-au nicio vină că autorităţile din oraş sunt cum sunt şi că părinţii lor s-au resemnat. E vorba pâna la urmă despre “a face ceva” chiar dacă e vorba doar de nişte poze şi câteva rânduri puse pe un blog cu audienţă minimă.
    Imaginile de mai jos sunt din parcul Drumul Taberei, acolo unde am copilărit şi unde tocmai am fost pentru prima oară cu fiica mea.
    Una din instalaţiile noi conţine şi o plasă de căţărat, din frânghie armată cu sârmă, aşa cum e peste tot. După cum se vede din poze frânghiile sunt rupte şi smocuri de sârmă stau orientate în toate direcţiile aşteptându-i pe copii la cotitură. Cel puţin nu erau ruginite. N-am observat dacă pe jos era vreun covor amortizant pentru că totul era acoperit de un strat gros de gheaţă pe care copiii cădeau într-o veselie.
    Am revăzut toboganele pe care mă dădeam în anii 80 şi care cred că între timp au intrat în patrimoniul UNESCO pentru că altfel nu-mi explic de ce au rămas neatinse cam din aceleaşi timpuri. Îmi amintesc şi de unele mai mari dar ele au fost desfiinţate cu mulţi ani în urmă pentru a face loc unei cârciumi proprietatea unui umflat al vremurilor.
    E adevărat că sunt şi altele mai noi, din plastic.
    V-aş spune cum se întâmpla într-un oarecare oraş din lumea civilizată (şi nu ca să mă dau mare ci pentru că multă lume pur şi simplu nu are termen de comparaţie şi cred că e bine de ştiut). Când şi când vine un nene cu un bloc notes şi un aparat foto care testează toate instalaţiile, ia notiţe şi face poze. Dacă întâlneşte părinţi le mai cere şi lor părerea. După care altcineva vine şi pune la punct ce trebuie ori măcar închide locul până când se remediază.
    Astea sunt pozele făcute pe 3 ian. În mod normal ar fi trebuit să fac o misivă către Primărie şi să întreb dacă e cineva care are grijă şi de locurile de joacă. Nu am însă timp dar dacă cineva are chef să le preia şi să le trimită e invitatul meu.
    image

    image

    image

    image
    image
    image

    image


  7. Demâncare și nu numai

    December 1, 2011 by Mircea

    Ne-am trăit copilăria (vorbesc de cei născuți prin anii 70) într-o perioadă în care mâncarea era o grijă majoră a celor mai mulți oameni. Alimentarele goale și rațiile ceaușiste au lăsat ceva urme în mentalitatea chiar și a celor mai tineri. Cred că aveam 9-10 ani când mama m-a luat la cumpărat de cartofi, ca să putem lua, împreună, 10 kg. Când mi-am ițit capul peste tejghea și am cerut rația de 5kg, toată coada râs. Poate din cauza asta, a lipsei cronice timp de decenii am dezvoltat, noi românii, obiceiul meselor exagerate ? Îmi amintesc prin anii 90, de niște francezi veniți în România care povesteau acasă la ei cum românii mangent à s’exterminer. Nu demult am citit un articol scris de G. Liiceanu (poate fi citit aici și vi-l recomand) în care povestea două experiențe culinare total diferite, un ospăț opulent, parcă rupt dintr-un basm, ce se întindea pe o zi și jumătate și una ireal de minimalistă. Prima era în România, a doua în Germania. Sărăcia și bogăția proiectau reflexii diametral opuse. N-am nimic împotriva meselor copioase, ba chiar prefer una bogată și gustoasă decât una sărăcăcioasă, de tipul low calories, healthy food, bla bla. Mă depășesc însă unele obiceiuri culinare românești. Funcțiile mâncării sunt două, după mine. Nevoia și plăcerea. Mănânci ca să îți astâmperi foamea și mai mănânci și din plăcere, în cele mai multe cazuri. Însă uneori mâncarea e mai mult decât necesitate ori plăcere. Poate să fie, spre exemplu, expresia afecțiunii. Bunicii și părinții care ne așază la masă cum intrăm în casă ori ne gătesc mult mai mult decât putem noi mânca sunt lucruri comune. Cantitatea de mâncare era un indicator direct al stării de sănătate (E gras, sănătos!) Pe vremea lui Ceaușescu mâncarea era și monedă de schimb sau mită. Duceai un porc, o damigeană ca să obții oareșce favoruri. De fapt, ce vorbesc eu de vremea lui Ceaușescu? Acum câțiva ani un fost ministru de finanțe a fost acuzat de luare de mită sub formă de caltaboși. Dacă chiar este adevărat, mi se pare absolut genial! Odată, un domn de la țară pe care părinții mei l-au ajutat cu nu mai știu ce, a revărsat (la propriu) în casă la noi saci de legume, drept recunoștință. Butoaiele cu murături care constituiau la origine rezerva pe timp de iarnă sunt și astăzi prezente, la casă, la bloc… deși le poți cumpăra de la orice colț, poate chiar mai ieftin. Mâncarea mai este și vector al dezmățului. Așa cum unii beau, se droghează ori fumează ca să se simtă bine, există unii care sărbătoresc diverse ocazii pur și simplu mâncând până crapă. În fiecare an, de Crăciun, vedem la știri cum camerele de gardă ale spitalelor se umplu de petrecăreți răpuși de sarmale, șoric ori alte bunătați. La o nuntă, dacă pui pe masă mai puțin de 5 feluri, s-ar putea să trezești suspiciuni din partea invitaților. Oricum, îți va fi foarte greu în primul rând să găsești un restaurant care să accepte mai puține feluri în meniu. În condițiile în care un om normal mănâncă de 3 ori pe zi, cum să te aștepți ca cineva să mănânce 5 ori 6 feluri pe parcursul unei nopți și să plece întreg acasă? Iată în cazul ăsta cum mâncarea are un rol socio-economic. Arată că nu ești sărac ori zgârcit și că îți tratezi invitații cu respect (=mâncare multă). Aș fi curios să aflu la câte alte popoare haleala are atâtea valențe ca la noi.
    N-am scăpat nici eu de sindromul asta. După ce s-a născut fiica mea, multă vreme am tot trăit cu grija că copilul nu mănâncă destul. După ce am comparat cu alți copii, de pe alte meleaguri, ai căror părinți au fost scutiți de obsesia asta și dupa ce mi s-a reamintit că în Europa n-au mai murit copii de foame din al doilea război mondial, m-am liniștit. Și m-am pus pe mâncat 🙂


  8. Despre încredere

    November 15, 2011 by Mircea

    Un clişeu bine-cunoscut spune că între România şi occident e o diferență de zeci de ani. După mine e o greșeală pentru că socotește această diferență dintre România și – generic vorbind – “vest” drept o simplă chestiune de timp. Ca și cum scurgerea anilor aduce cu sine progres, civilizație, dezvoltare, educație, etc. Diferența dintre “est” și “vest” este în primul rând una de ordin cultural și nu temporal. Acum, la peste 20 de ani de la sfârșitul epocii “întunericite”, se vede destul de limpede asta. În ultima vreme, ocupat fiind cu diverse demersuri administrative în ambele părți ale Europei, am conștientizat unul din elementele esențiale care diferă între cultura româno-latino-balcanică, din care vin și cea în care trăiesc: încrederea. Încrederea pe care oamenii o au pur și simplu unii în alții și modul în care le schimbă viața de zi cu zi.
    În România (mă refer la România dar sunt convins că e valabil pentru multe alte ţări apropiate nouă dpdv cultural/politic etc) relațiile sociale sunt marcate de un fel de prezumție de vinovăție. Orice necunoscut este suspect până la proba contrarie. Dacă mergi pe stradă şi esti abordat de un om care îţi propune ceva sau îţi cere ceva primul gând este ăsta cu ce vrea să mă păcălească? Recunoașteți că nu e așa. Recunosc şi eu că până la un punct e şi justificată această mentalitate. Neîncrederea în semeni se manifestă şi la nivel instituțional. Autoritățile, partidele, băncile, corporațiile, ziarele, administratorul, service-ul auto ne mint, ne dezinformează și ne vor răul. Brânza nu e brânză, în benzina se pune apă, bio nu e bio. Ceea ce admit că poate fi adevărat dar numai într-o anumită măsură. Să prezum că tot ce vine dintr-o anumite direcție este rău mi se pare greșit și distructiv. Sentimentul de neîncredere s-a întins ca o pată de petrol în mare, mânjind fără discernământ în stânga și-n drepta. Neîncrederea este atât de mare încât un scut s-a ridicat în jurul fiecăruia, dar nu unul defensiv ci mai degrabă unul ofensiv. Acroșezi pe cineva din greșeală sau pui prea multe întrebări și te trezești cu priviri acre, replici tăioase sau înjurături. Cel mai grav este însă că şi instituțiile acționează în relația cu oamenii plecând de la premisa eventualei fraude. Birocrația excesivă nu este altceva decât expresia neîncrederii în cetățean. Hârtii peste hârtii care trebuie să asigure că totul e în regulă și că la mijloc nu e o fraudă. Ca să renunț la o indemnizație plătită de stat nu a fost suficientă declarația mea scrisă. Simpla renunțare a titularului nu ajunge. Trebuie să explic motivele pentru care renunţ şi să le şi dovedesc cu acte ! Dacă cumva mint? (n-ar trebui să fie suficient simplul fapt că eu nu mai vreau să primesc bani?). Atât de absurd a ajuns!  Orice act, orice demers trebuie făcut personal sau prin procură autentică! De sute de ani s-a inventat poșta, ca să ne ducă hârțoagele de colo-colo. O mai folosește cineva în România? Banala procură sub semnătură privată, care reprezintă regula în dreptul nostru, nu mai are nicio valoare. Nu e suficient de sigură. Nu mai vorbesc de internet. Nu, în Romania totul trebuie făcut personal. Ai de ridicat o hîrtiuța ? Trebuie sa vii personal să o ridici. De ce nu poate funcționarul sa o pună la poștă? Eu scap de drum, el scapă de prezența mea la ghișeu, care oricum îl irită. De ce? Pentru că la mijloc poate fi o fraudă. Daca semnatura e falsa? Sau adresa poștală ? În alte țări, cu adevărat civilizate, regula este comunicarea prin poștă. Descarci de pe net documentele și le pui la poștă cu actele indicate. Răspunsul vine tot prin poștă. Nu te deplasezi, nu aglomerezi traficul, nu stresezi funcționarul. Nici el pe tine. Toate formalitățile pe care a trebuit să le rezolv aici de când m-am mutat s-au făcut prin poștă sau pe internet, cu 3 excepții (din care una am senzația că puteam sa o rezolv și de la distanță). Până și la bancă am reușit să-mi fac soția cotitulară de cont fără ca ea sa treacă vreodată pe acolo. Inimaginabil pentru România. Habar n-am unde sunt birourile firmei de net și telefonie, nu i-am văzut în viața mea la față. Contractele s-au trimis prin poștă, echipamentele la fel (și nu, n-a venit nimeni să-mi găurească pereții ca să tragă cabluri). Am încercat o eu dată să mă duc așa românește, să rezolv o problemă la Ministerul Învățământului. S-a uitat la mine recepționerul: unde vreți să mergeți? La biroul de echivalare diplome (trebuie să fie un birou unde se duc oamenii care vor să-şi echivaleze diplomele, nu?!). Păi n-aveți unde să mergeți. Trimiteți prin poștă cererea și actele. În Romania dialogul a fost următorul: ce acte imi trebuie sa radiez de la finanțe un PFA care nu mai există?Aaaa, păi sunt mai multe,… trebuie să veniți aici….e un formular, un caiet…nu, nu,… trebuie să veniți aici. Fac o paranteză: faptul că un PFA nu mai există este o informație publică, accesibilă gratuit oricui, pe internet, în maxim 60 secunde. Cu toate astea, eu trebuia sa mă duc acolo și să duc x acte… N-am mai îndrăznit să-i spun că doream să le trimit prin poștă. Vânzările pe ebay se fac cu plata înainte, fără contracte, fără nimic… Noțiunea de copie legalizată e de domeniul istoriei. Copia simplă e acceptată de orice instituție, nimeni nu pune la îndoială corectitudinea ta. Autorizezi pe oricine să-ți debiteze contul bancar pe orice bucată de hârtie. Chiria, creșa, utilitățile, netul, asigurările, toate se plătesc așa. Beneficiarul merge la bancă, arată semnătura ta și îți ia banii din cont. Și toată lumea e cât de se poate de liniștită cu modul ăsta de lucru. Sunt sigur că există țepe. Probabil foarte puține. Și reprezintă un preț prea mic pentru beneficiile pe care le aduce în final. Aceeași atitudine am întâlnit-o și în America. Mi s-a spus că încrederea de genul ăsta face lucrurile să meargă înainte foarte ușor. Ceea ce înseamnă că opusul ei e o veritabilă frână, ipoteză care explică multe. Știu că în România lucrurile nu pot merge chiar atât de departe, pentru că ar fi dezastru. Dar cel puţin la nivel autorităţi-cetăţean lucrurile s-ar putea simplifica dacă am regăsi două lucruri pierdute. Încrederea şi serviciile poştale.


  9. Fie pâinea cât de rea

    June 22, 2011 by Mircea

    Există oameni care spun că nici în Vest nu-i mare brânză și de fapt e la fel de rău/bine ca România. Mi-a fost întotdeauna greu să-i înțeleg dar le respect convingerile și vreau să fiu obiectiv. M-am gândit chiar să le ofer câteva argumente. Iată deci o listă cu ce-mi vine în cap pe moment.
    1. Gunoiul. În România e simplu: ai o găleată în care arunci totul. Punct. A, sigur, poți recicla (dacă ești dispus să mergi 3 km până la cel mai apropiat punct), dar nu e nicio problemă dacă n-o faci. În Germania sunt cel puțin 4 tipuri de gunoi care impun colectarea selectivă. Triază, stochează, curață, verifică calendarul, etc. pe scurt, mare bătaie de cap. Pe bune.
    2. Chiar dacă ai facultate si n-ai spalat o farfurie toată viața, ai mari șanse ca din când în când să mături scările blocului. Fiindcă majoritatea imobilelor au doar câteva apartamente, locatarii își fac de regulă singuri menajul, prin rotație. Mătură scara, trage tomberonul la stradă, etc. Umilitor, când o lume întreagă te știe, vorba ceea, un domn bine/o damă fină.
    3. Telefonul mobil. Ăsta e scump. Scump al naibii de nu-ți prea vine să vorbești. Pachete cu sute de minute pentru câțiva euro pe lună, sunt vise cu ochii deschiși. Și știm apetitul românului pentru vorbit la telefon, mai ales dacă e mobil. Deci cheltuiala mare ori abstinență, monșer ! Motiv pentru care demodatul telefon fix este încă foarte prețuit. La fel ca și banala poștă.
    4. Culesul căpșunilor cu mâinile proprii. Dacă vrei să iei căpșuni la juma de preț, trebuie să ți le culegi matale cu mânuțele astea două. E un sport foarte popular pe aici. Eu știu mulți cărora le-ar veni greu să întruchipeze, fie și pentru câteva minute, cea mai jenantă postură post-decembristă pentru un român: căpșunar. Trage șapca mai pe ochi, vezi să nu fie vreo mașină cu număr de Ro prin zonă și bagă mare că e totuși la juma de preț. Unde mai pui că poți înfuleca serios cât ești în mijlocul plantației. Sau du-te la supermarket.
    5. Curentul. Nu curentul electric. Curentul ală care se formează între două geamuri deschise… știți voi bine care. Dacă ți-e teamă că te trage și te îmbolnăvești nu veni aici că aștia cam stau în curent și nu prea înțeleg care e problema oricât le-ai explica tu… Alt obicei periculos: noaptea opresc căldura și dorm cu geamul deschis. Da, da, iarna !
    6. (pentru părinți). Dacă te-ai obișnuit să îți ții copilul sterilizat nu veni în Germania. Aici suzetele nu se sterilizează, copiii manâncă de pe jos iar în sala de așteptare a pediatrului toți se joacă cu (eventual ronțăie) aceleași jucării care probabil n-au fost dezinfectate niciodată. Iar când copilul va face febră 40 doctorul te va felicita pentru câți anticorpi a dobândit cu această ocazie.
    7. Vremea. Plouă mult. (Nu se pune pentru cei norocoși care trăiesc mai la sud)

    Lista rămâne deschisă.


  10. O iarnă de 7 grade. Pe Richter

    December 20, 2009 by Mircea

    A venit iarna. Care, aşa cum ne-a zis preşedintele, nu-i ca vara. Ceea ce totusi, poate nu-i chiar aşa o inepţie. Sunt unii care încă nu-şi dau seama ce înseamnă iarna. Cum ar fi primarii din Bucureşti. Primarii, nu primarul, aţi citit bine, pentru că Bucureştiul e oraşul cu 7 primari, dacă aţi uitat. Unii au 7 coline, noi avem 7 primari.
    După primele 24 ore de ninsoare, totul a fost paralizat. De fapt, în România iarna nu e un anotimp, e o calamitate. Spui iarna cum spui cutremur, inundaţie, incendiu, etc. În Bucureşti, nu s-au curaţat şoselele de zăpadă decât după vreo două zile. Pardon, au început să se cureţe câteva bulevarde după două zile. Primariile au zis că şoferii sunt de vină, că au ieşit un milion de maşini pe stradă şi nu s-a putut curăţa. Şoferii l-au injurat pe Oprescu; ceea ce mi se pare rezonabil. Oprescu pe drumari, că au fugit cu banii de antiderapant. Dacă Oprescu e atât de fraier încât să-l fure partenerii, ar trebui să-şi dea demisia. Zic eu. N-avem nevoie de papagali ci de bărbaţi. Şmecheraş la vorbă, dar cam păcălici la fapte domnu doctor.
    Nişte buldozere sictirite dau zăpada de pe carosabil. Adică o dau peste parcările de pe partea dreaptă. E şi asta un fel de reciclare a zăpezii. Şoferii “se râd” pe seama proprietarilor care îşi vor găsi maşinile îngropate dimineaţă. Ar putea întoarce lama buldozerului şi să dea zăpada pe stânga, pe spaţiul verde dintre benzi, unde nu deranjează pe nimeni. Cine să le spună asta ? Cui îi pasă ? A doua zi dimineaţa, vin şoferii cu lopeţile şi îşi eliberează maşinile de sub nămeţii aruncaţi de maşinile de deszăpezire (sau, în acest caz, de înzăpezire). Evident, ei aruncă zăpada din nou în stradă. După care pleacă cu maşina şi un altul vine şi ocupă locul gata curăţat. Primul se întoarce şi se oftică. A mai fost şi naiv, să lase un afiş “Vă rog nu parcaţi, am muncit la lopată !”
    Tramvaiul 41, ultima redută a transportului public de suprafaţă (adică singurul mijloc de suprafaţă care încă merge), nu mai merge. E blocat la intersecţia cu 1 Mai. Nimic nou, se întâmplă în fiecare an, în prima zi de ninsoare. Sunt 4-5 tramvaie unu după altul care nu pot depăşi intersecţia. Poliţia vine şi dă prioritate celorlalte sensuri. Şi eu care credeam că transportul public este prioritar.
    Autorităţile au fost luate prin suprindere de iarnă, ca în fiecare an şi ziarele remarcă din nou ironic acest lucru, ca în fiecare an. Oare nu se găseşte niciun şmecher să ne ia toată zăpada şi să o exporte ?

    3.jpg