RSS Feed

‘Din lumea mare’ Category

  1. America (4)

    September 6, 2009 by Mircea

    “La început a fost Cuvântul.”
    În California ar fi mai potrivit să spui că mai întâi au fost autostrăzile. Partea asta a Americii pare construită în jurul lor. Primul lucru pe care îl vezi aici este autostrada pe care mergi. Al doilea este autostrada de lângă, apoi cea de deasupra… La un moment dat chiar te întrebi unde sunt oraşele, casele, oamenii. Distanțele sunt prea mari pentru a merge pe jos. Practic, nu vezi pietoni. Sunt mulți bicicliști dar oameni pe jos mai deloc. Apoi vezi magazinele. Ei le spun mall-uri dar termenul e puţin diferit de ce e la noi. La noi mall înseamnă un magazin mare cu multe magazine mici înăuntru. Aici un mall înseamnă un fel de cartier cu magazine individuale de proporţiile unui hipermarket. La un oraş de 100.000 locuitori un magazin de electronice este cât un Cora ori Carrefour. Și lângă el este unul la fel de mare pentru bricolaj, un altul pentru încălțăminte și asa mai departe, toate uriașe. Atunci îți dai seama de ce americanii (5% din populația lumii) consumă 25% din resursele ei.
    Înainte să ajung aici, credeam despre California că este doar o regiune calda și însorită. Nu e chiar așa. Cald și însorit e in Spania, Portugalia ori poate Grecia. California e un deșert adevărat, cu temperaturi de 40 grade vara, cu o seceta cronică (ploua o dată pe an sau mai rar) și în care an de an incendii uriașe ard mii de hectare de vegetație uscată. Tot aici se află Valea Morții (Death Valley), unul dintre cele mai uscate și fierbinți locuri din lume. Este adevărat că în mijlocul orașelor vegetația este din plin și e mereu verde, apa e din belșug etc. dar toate astea datorită irigațiilor. Odată ce părăsești zonele locuite realizezi că e de fapt te afli, mai mult sau mai puțin, într-o oază.
    Despre deșertul american și ce se poate face cu el, data viitoare, când vă povestesc despre Las Vegas (asta dacă o să găsesc cuvinte potrivite că  fotografii nici n-are rost sa mai caut).


  2. America (3) – California

    September 2, 2009 by Mircea

    În lumea normală, intersecțiile sunt acele locuri unde se întâlnesc două drumuri, dintre care musai unu are prioritate și celălalt trebuie să cedeze trecerea (chiar și dacă are număr de București). În California lucrurile nu sunt așa. În intersecție toată lumea are semnul stop. Ciudat, nu ? Și cine trece primul dacă se întâlnesc mai mulți ? Păi cel care a ajuns primul în intersecție. Perfect. Să trecem la altceva.
    Termopanul. Termopanul, acest simbol al clasei mijlocii din Europa de Est, nu există în America. Nu l-am văzut nici în Boston, nu l-am văzut nici în California. În locul lui există geam simplu iar tâmplăria este din clasicul lemn ori dintr-un metal ordinar. Toate ferestrele la ei culisează, vertical sau orizontal, pentru a salva spațiu. Din același motiv casele nu prea au holuri. Se intră direct în living. Chiar așa, la ce folosește holul ?
    Casele nu sunt din cărămidă ori bca. Casele sunt din lemn. Și plăci de rigips. Ieftin și practic. Casele de pe plaje, care costă peste un milion de dolari, sunt mici pe lângă ce vezi in Primăverii. Sunt îngrijite, mai au și flori pe la geamuri și prin curte dar sunt mici și înghesuite. Și totuși, nimeni n-are insomnii pe chestia asta.
    În schimb, în Los Angeles am văzut un spital cu valet. Valet adevărat, d-ala care îți duce mașina în parcare. Adică vii la doftor că te doare spatele, îi lași cheile băiatului și apoi te duci într-un spital căruia îi mai lipsea doar o piscină să arate ca un resort de 5 stele.
    Aș fi vrut să fie și la noi așa ceva. Nu-i nimic, noi avem vile de cărămidă importată din germania și ferestre cu geam termopan și tâmplărie pe veceu. Ce morții mă-sii, o viață avem.


  3. America (2) – Boston

    August 31, 2009 by Mircea

    Când am auzit că Bostonul şi împrejurimile sale adună o populaţie de 6-7 milioane de oameni aproape că nu mi-a venit să cred. Dacă te plimbi prin centrul oraşului n-ai avea impresia că aici locuiesc mai mult de, să zicem, un milion. Străzile nu sunt foarte aglomerate, blocaje în trafic nu prea vezi, maşinile au unde să parcheze (niciodată pe trotuar), deşi plătesc pentru asta într-o lună cam cât un salariu românesc. Aerul este mult mai respirabil decât în Bucureşti, spaţii verzi din plin, de la aeroport până în centru faci 15 minute. În cartierul în care stau, la 5 minute de mers pe jos de centru, este atât de linişte încât nu îţi dai seama dacă ai fereastra deschisă ori nu. Oamenii sunt derutant de politicoşi şi de amabili. Astăzi, mă uitam pe un panou de afişaj unde era o hartă turistică şi după câteva minute, a venit la noi un tip care ne-a întrebat unde vrem să mergem. Am crezut că e un taximetrist care vroia să vâneze o cursă, ori poate un nebun. Nici vorbă, omul ne-a văzut turişti şi a vrut să ne ajute. Ne-am dat seama pentru că, după ce i-am zis că ne descurcăm, s-a dus înapoi lângă amicii lui, pe o banca, unde jucau un fel de petanque în varianta americană. Nu mai zic de ospătari ori de vânzători, care îi bat până şi pe turci. Deci, cam nimic din ceea ce suntem noi obişnuiţi să suportăm pentru privilegiul de a locui într-un oraş mare. Cu alte cuvinte, “dacă vrei cu adevărat poţi”.
    Boston nu este deloc ceea ce mă aşteptam de la o metropolă americană. Sticlă, oţel şi beton este o formulă prea simplistă. Zgârie norii nu sunt respingători, reci ori lipsiţi de stil. Când îi priveşti de aproape, realizezi eleganţa lor frustă, atenţia pentru detaliu cu care au fost proiectaţi şi care îi fac să fie maiestuoşi. Totul are un aspect îngrijit, străzi, case, parcuri, trotuare, clădiri.
    Nici mitul americanului obez nu se confirmă. Abia dacă am văzut 3-4 cu adevărat graşi. Pare normal dacă vezi căt de mulţi oameni aleargă. Nu poţi merge pe stradă fără să ai în raza vizuală 1-2 alergători în orice moment. Fără nici un fel de exagerare. Este absolut uimitor.
    Am înţeles că Bostonul ar fi un oraş foarte european. Dacă mai punem la socoteală că aici se află şi două dintre cele mai importante centre universitare şi de cercetare din lume (Harvard si M.I.T.), probabil că, într-adevăr, nu este tipic pentru America.
    Mâine dimineaţă plec din Boston. Tipic sau nu, îmi va rămâne în memorie mult timp.
    Mai am o seară la dispoziţie în care voi ieşi la pozat (cu trepiedul !). Fotografiile le voi posta, cel mai probabil, la întoarcere.


  4. America (1)

    August 29, 2009 by Mircea

    Boston, ora 5.37. Nu n-am emigrat încă. Sunt doar într-o vacanţă în America.
    Deşi ieri am avut 3 zboruri care au adunat aproape 13 ore de stat în aer şi aproape 24 ore de nesomn, n-am putut să dorm mai mult pentru că sunt probabil conectat tot la fusul orar românesc. Aşa că vreau să scriu puţin despre primele ore în America.
    Mai întâi a fost aeroportul JFK din New York. Un spaţiu uriaş, aerisit, curat unde tot străinul face cunoştintă cu oamenii de la Customs and Border Protection, adica vama pe româneşte. Panouri uriaşe te avertizează ca, pentru securitatea ta (şi mai ales a americanilor) trebuie să te supui unor formalităţi specifice. Mai precis, toată lumea este fotografiată şi amprentată – nu vă speriaţi, dureză mai puţin de un minut, asta exact în timp ce ţi se verifică paşaportul. Pe panouri împraştiate peste tot scrie cu litere de o şchioapă ceea ce pare a declaraţia lor de credinţă : “We pledge to cordially greet and welcome you to the United States. We pledge to treat you with courtesy, dignity, and respect. We pledge to explain the CBP process to you. We pledge to have a supervisor listen to your comments. We pledge to accept and respond to your comments in written, verbal, or electronic form. We pledge to provide reasonable assistance due to delay or disability.” L-am citat pe tot pentru că îmi place ideea. Se poate spune ca e bullshit tipic american, dar sincer vă spun, chiar funcţionează. Este primul lucru pe care un turist îl vede când ajunge în America. Pentru el creează nişte aşteptări, aşteptări care la rândul lor îl responsabilizează pe ofiţerul de la vamă. Şi, într-adevăr, te tratează cu curtoazie, respect şi demnitate. Cât am stat la coadă, o doamnă a venit la noi, ne-a salutat, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat dacă totul e ok, dacă avem formularele completate etc. Şi apoi a facut asta cu toţi cei 300 de pasageri…
    Am fugit apoi după avionul de Boston. Deoarece am ajuns la 5 minute după închiderea chekin-ului, nu ne-au mai primit bagajul cel mare. Din nou cineva ne-a venit în ajutor. La ei în aeroport nu stai şi te uiţi de nebun pe panouri până te prinzi ce ai de făcut şi unde trebuie să ajungi. Imediat vine cineva lânga tine şi îţi oferă ajutorul. Cei de la Delta Airlines au fost extraordinari deoarece s-au agitat şi s-au învârtit de colo până colo ca să ne bage bagajul de cală la bagaj de mână (mă rog, cu preţul confiscării multor cosmetice de către agenţii de securitate, aici n-au avut cum să ne ajute…) deşi era mult prea mare pentru aşa ceva. Apoi ne-au mutat mai în faţa la coadă când au aflat că avionul nostru pleacă în 30 minute. Şi toate astea la iniţiativa lor. Adică să nu credeţi că ne-am dus noi să cerem una şi alta, noi eram gata să ne dăm bătuţi când am văzut că am depăşit ora de checkin. Dar ei nu !
    Mai stau doua zile în Boston şi apoi vă mai povestesc şi despre acest oraş surprinzător.
    Deocamdată fară poze, că n-am editor foto aici.
    E 6.25, s-a luminat afară. Mă duc să respir nişte aer proaspăt.


  5. Turcia

    September 23, 2008 by Mircea

    Nu este uşor de explicat diferenţa dintre litoralul turcesc si cel românesc în condiţiile în care situaţia economică a celor două ţări este foarte asemănătoare. Dacă în locul Turciei ar fi fost Germania ori Elveţia aş fi putut pune totul pe seama dezvoltării economice, sociale, politice etc etc. Dar Turcia nu este nici vreo putere economică, nici vreun model de democraţie. Cu toate astea, ceea ce se întâmplă pe litoralul turcesc este de neimaginat în România următorilor 20 de ani. Găsesc o singură explicaţie pentru succesul turcilor, care este şi marea diferenţă dintre noi şi ei. La ei “omul potrivit la locul potrivit” e o realitate, care la noi lipseşte. Ospătarul turc a înţeles că treaba lui e să te servească. Zâmbeşte dar nu e linguşitor, nu face pe deşteptul cu tine, e prompt. Taximetristul e şoferul tău şi te duce unde vrei fără să comenteze. Un tip, un pachet de muşchi care probabil câştigase ceva medalii în culturism, era de serviciu în fiecare zi la sala de fitness a hotelului. În România sunt sigur că unul ca el ar fi umblat gol până la brâu, cu nasul pe sus, aruncând sfaturi în stânga şi-n dreapta. Ce facea amicul turc ? Stătea cuminte pe un scăunel şi avea grijă să-ţi dea prosopul la intrare şi să ţi-l ia la ieşire. Nu se uita lung la tine, nu-ţi dadea sfaturi decât dacă îi cereai. Nu făcea nimic altceva decât ce trebuia să facă, pentru că ştia foarte bine ăsta era rolul lui. Campion sau nu, acolo el era servitorul, iar tu stăpânul. Şi cam aşa sunt toţi cei care lucrează în servicii. Pe scurt, fiecare îşi cunoaşte statutul şi e perfect împăcat cu ideea.
    Cum este la noi ? La noi e invers. Comunismul a inversat valorile iar 19 ani de caterincă n-au reuşit să le pună la loc. Ceauşescu dispreţuia intelectualii şi a dorit o societate în care clasele “de jos” să domine. Şi a reuşit. România e ţara instalatorilor, a mecanicilor, a taximetriştilor, a zugravilor. Ei au trait şi încă traiesc cu mentalitatea că sunt cei mai importanţi. Umilirea profesorilor sau a medicilor este politică de stat. Ei încă câştigă mai prost decât “clasa muncitoare”. Alţi profesionişti de valoare sunt deja în America ori Canada, sau sunt pe picior de plecare.
    La noi taximetristul îţi lasă impresia că îţi face o favoare că te duce cu maşina lui. Trebuie să fii prudent pe banchetă, că dacă îndrăzneşti să încalci şi vreuna din regulile cretine afişate prin maşină, gen “nu trântiţi uşa”, “nu deschideţi geamul” ori îi ceri sa dea manelele mai încet, te poţi trezi cu un cot în gură. Ospătarii ţin să-ţi explice ei ce e mai bine să comanzi (Şefu, mai bine vă facem noi un platouaş cu nişte cârnaciori, nişte castraveciori, punem şi câţiva mititei.. ) iar instalatorul îţi montează un robinet cu aerul ca tocmai a pus în funcţiune un reactor nuclear de ultimă generaţie şi nu fără a uita să-ţi atragă atenţia cât de prost a lucrat cel dinaintea lui (şi implicit cât de fraier ai fost tu că ai lucrat cu el). Dacă te vede mai amarât, îţi face în final şi o reducere ca să-ţi demonstreze mărinimia lui.
    E adevărat, n-am cunoscut Turcia decât din perspectiva turistului, a clientului. Dar sunt sigur că ce am văzut la acest nivel este reprezentativ pentru întreaga ţară. Altfel, nu-mi explic de ce turcii au construit primele mall-uri din Romania şi nu invers. De ce turcii au una din cele mai importante bănci din Romania şi nu invers. De ce au şosele la care noi doar visăm. De ce turcii ne iau zeci de mii de turişti anual şi nu invers. Repet, Turcia şi România au acelaşi PIB pe cap de locuitor, deci nu sunt mai bogaţi decât noi. Nu sunt nici mai deştepţi ori mai talentaţi. Şi nici măcar nu sunt in UE ! (sîc). Atunci singura explicaţie e că la ei fiecare e acolo unde trebuie şi fiecare îşi vede lungul nasului. Adică există bun-simţ.
    Ca să ai autostrăzi bune ori spitale sănătoase nu-ţi trebuie o generaţie de olimpioţi şi nici miliardari în topul Forbes. Ci de câţiva profesionişti în poziţiile cheie. Un specialist bun la locul potrivit face mai mult decât o mie de super-profesionişti dar care n-au nici o putere. Noi ne batem cu pumnii în piept că avem minţi strălucite prin toată lumea şi câştigăm olimpiade peste olimpiade. Aşa, şi ? Suntem codaşii Europei. La noi cei care trebuie să asculte îţi dau lecţii. Cei care ar trebui să dea lecţii sunt neputincioşi în faţa generaţiei messenger. Ca să faci o ţară să meargă bine n-ai nevoie de un popor de docenţi. Nici macăr de bacalaureaţi. E nevoie de o mână de oameni potriviţi la locul potrivit.
    Dar la noi omul nu mai sfinţeşte locul. Poate doar de la volanul unui Q7.

    (fotografia a fost mutata aici www.mirceateodorescu.com/blog)

     


  6. Lisabona. Oamenii

    June 18, 2008 by Mircea

    dsc_0314.jpgdsc_0340.jpgdsc_0316.jpgdsc_0113.jpgdsc_0156.jpgdsc_0103.jpgdsc_0009.jpg


  7. Lisabona. Străzile

    June 15, 2008 by Mircea

    Fără îndoială, străzile sunt cel mai important obiectiv turistic în Lisabona. Ai impresia că totul se întâmplă în stradă. Chiar şi când stau în casă, portughezii o fac doar pentru a privi pe fereastră viaţă de afară. Lisabona nu are monumente care să te lase cu gura căscată. Nu are turnuri, palate ori catedrale care să îţi taie respiraţia dar are cele mai vii străzi din câte am văzut.

    dsc_0130.jpgdsc_0028.jpgdsc_0144.jpgdsc_0171.jpgdsc_0010.jpgdsc_0172.jpg


  8. Lisabona. Culorile

    June 12, 2008 by Mircea

    Cândva cea mai săracă ţară din UE, Portugalia trăieşte astăzi liniştită la marginea continentului, după un ritm propriu, în care nimeni pare să nu se uite niciodată la ceas. Încet sau foarte încet, bogaţi ori săraci, portughezii trăiesc à la légère, fără a se lua în serios prea tare, nici pe ei nici pe alţii. Cu rufele la uscat în inima oraşului sau adunându-se pentru ore întregi prin pieţe fără scop anume, recunoscuţi pentru lipsa de punctualitate sau suspecţi de naivitate, portughezii sunt varianta boemă a latinităţii în Europa. Dar pe ei nu te poţi supăra. În prima zi Portugalia te seduce, după o săptămână regreţi că va trebui să pleci iar la plecare începi să te întrebi dacă nu cumva e locul unde merită să rămâi. De ce ? Pentru că acolo oamenii par că nu se enervează niciodată, pentru că pot cânta la chitară toată ziua doar de plăcere, pentru că lasă prima bandă liberă pentru autobuze, pentru că agenţii de pază îţi spun “bună dimineaţa” în limba engleză, pentru că poliţiştii se fotografiază cu turiştii şi merg pe trotinete ecologice, pentru că oraşul e atât de curat, pentru că nu se calcă în picioare dacă se împarte ceai gratis, pentru că e mereu soare şi pentru că este cea mai colorată ţară pe care am văzut-o vreodată.

    PS: Va urma

    dsc_0109.jpgdsc_0094.jpg

    dsc_0128.jpg


  9. Show time

    November 6, 2007 by Mircea

    Centrul Vienei este scena ad-hoc pentru mulţi artişti de ocazie. Dansatori, mimi, pictori, graficieni, etc. Nimeni nu cerşeşte, ci fiecare încearcă să câştige admiraţia publicului (şi ceva bani) cu felurite talente. Băieţii de mai jos au strâns în jurul lor timp de 20 minute aproape toată lumea din piaţă, nu numai prin acrobaţii ci şi pentru că ştiu să comunice, să glumească şi să improvizeze. În faţa privitorilor sunt aşezate diferite “recipiente” pentru colectarea mărunţisului (capacul minuscul din colţul dreapta-jos al penultimei imagini este pentru turiştii scoţieni) dar uneori trebuie să se uite adânc ca să vadă ceva pe fundul lor. Desigur, nici chiar atunci nu e loc de supărare, doar e show-time !

    st01.jpg

    st02.jpg

    st002.jpg

    st03.jpg

    st05.jpg

    st04.jpg

    st06.jpg

    st07.jpg


  10. Buda. Şi Pesta.

    October 17, 2007 by Mircea

    Dus. Aterizare la Budapesta, la terminalul 2, cel pentru cursele low-cost. Două autobuze lungi cât China ne preiau pe toţi cei 64 pasageri şi într-un minut suntem în faţa ghişeelor de vamă. În două minute trecem de controlul actelor şi recuperăm bagajele care sunt deja pe bandă. Ajungem în sala principală a terminalului. Elegant (daca nu chiar luxos), impecabil de curat, liniştit, aerisit. Deh, ca pentru low cost. Niciun aurolac, niciun poliţist care să se uite urât. Doar o domnişoară care ne conduce la zona de taxiuri. În aeroportul lor taxiul funcţionează aşa: te duci la un fel de ghişeu, spui unde vrei să ajungi, ăla îţi printează un bon pe care scrie adresa de sosire şi suma de plată. Îl iei, te sui în maşină şi când ajungi la destinaţie, plăteşti şoferului cât scrie pe bon. Niciun forint în plus. Traversarea a trei sferturi din Budapesta, cam 55 lei. Şoferul navigheaza prin oraş cu GPS, îţi urcă şi îţi descarcă bagajele cu un zambet pe faţă şi îţi dă rest până la ultimul forint. La ei, nu se lasă bacşis la taxi.
    Întors. Bucureşti – Băneasa. Cam 80-90 pasageri suntem înghesuiţi într-un singur autobuz. Nu-i bai, până la terminal sunt doar 200 metri. Ne aşezăm la coadă la controlul paşapoartelor. Din 4 ghişee funcţionează două. Vameşii citesc paşapoartele cam cu viteza cu care citim în clasa I abecedarul. Vreo doi inşi sunt în ghişee, iar unul, mai inteligent probabil, se uită la noi cum ne uităm la colegii lui care se uită mult prea lung la fiecare act în parte. Jumătate din sală este în beznă, becurile sunt arse sau poate stinse să nu consume curent. După un timp, inteligentul işi dă seama că ceva nu merge cum ar trebui şi decide să se implice. Deschide astfel un al 3lea ghişeu. În final, dupa aprox 20 minute trecem de vamă. Bagajele ne aşteaptă, dar sunt ude. In 200 metri au reuşit să le facă leoarcă. Bine ca sunt rezistente. Aici mă opresc cu comparaţiile. Din fericire, n-a fost nevoie să iau un taxi.
    Când am ajuns în Budapesta în primele ore m-am uitat numai pe jos, la borduri. Va jur că n-au schimbat bordurile de pe vremea comunismului. De altfel, cred că sunt singurele dovezi ale faptului că Budapesta, ca şi Bucureştiul a stat câteva decenii sub comunişti. Bordurile vechi, ciobite şi murdare şi vagabonzii. N-au deci borduri noi dar au nişte tramvaie lungi cât un metrou. N-au nici autobuze DAF sau Mercedes ci nişte râme vechi, cu burduf la mijloc dar care leagă eficient şi frecvent toate zonele oraşului. Au metrou pe sub Dunăre şi se laudă că au unul dintre cele mai performante sisteme de transport public din Europa.
    Nu îmi place să fiu negativist dar chestia asta trebuia să o povestesc.
    Jur că asta a e ultima oară cand mai scriu de rău despre ţara mea.

    bud01.jpg

    bud021.jpg

    dsc_0235.jpg

    bud04.jpg

    bud06.jpg

    bud05.jpg