RSS Feed

‘Din lumea mare’ Category

  1. Întamplări (1)

    March 26, 2011 by Mircea

    Azi m-am dus să bag benzină în Luxemburg. La casa o iau pe franceză. Adică pe vânzătoare în limba franceză (limbă oficială doar) că germană tot nu știu. Ea, nemțoaică probabil, nu știe franceză. “Imigranții aștia…”, îmi zic în gând. Ridică din umeri a părere de rău … eu ca un nobil gentleman îi fac semn că nu e o problemă. Plătesc, zâmbim de situație și ne luăm la revedere. “Au revoir !” zice ea, “tschuss !” zic eu.
    D-asta îmi place mie în UE.


  2. Luxemburg

    December 3, 2010 by Mircea

    A nins pentru prima oară în Luxemburg acum câteva zile. A nins bine, în toată regiunea. Tot orașul s-a blocat, exact ca și în București. În Belgia am auzit că au fost cozi de 20km pe autostrăzi iar în estul Franței se pare că a fost groasă de tot pentru că toată lumea acuză autoritățile că n-au făcut nimic pentru a curăța șoselele. De fiecare dată când ninge e haos în Luxemburg, îmi spune o colegă. Sună cunoscut ? Of course… E totuși și o diferență și anume calmul cu care ei abordează situația. Mi-a luat cam o oră până am ieșit din oraș (în mod normal durează 15 minute) până am trecut peste intersecții blocate, cu viteza melcului și abia dacă am auzit un claxon-două. Nicio flegmă, niciun pumn, nu s-a bătut nimeni, au acceptat situația, iar șoferul autobuzului în care eram chiar se amuza cu un taximetrist pe seama unui individ care ne blocase pe amândoi și nu prea avea chef sa elibereze cumva drumul (îmi timp ce latino-balcanicului din mine îi venea să-i crape capul). Se tot spune că noi știm să facem haz de necaz dar cred că asta cere și puțintică rabdare, cred, ceea ce la români nu se găsește.
    Că tot veni vorba de luxemburghezi, poate ar merita să spun și câteva lucruri despre ei. Bogații Europei se pare că erau destul de modești acum câteva decenii, până când vreun conducător deștept a avut ideea de a transforma ducatul într-un centru financiar. Prin anii 60 erau doar vreo 5 bănci în Luxemburg (acum sunt peste 150, dintre cele mai mari din lume). Au adoptat o legislatie foarte liberală, au fost primii care au liberalizat conturile bancare în valută, au promovat puternic UE precum și orice uniune economică/financiară/monetară/comercială realizând că sunt prea mici pentru a se descurca singuri, și-au vândut țara investitorilor bogați, au deschis porțile imigranților și tot așa până s-au îmbogățit. Cam repede zic unii. Nu e exclus. Băiețașii sunt cam de cartier, multe fete cam piți și am văzut chiar și cocalari, adevărați, așa cum nici în România nu mai vezi la ora asta. E adevărat, cred că cei mai mulți sunt imigranți. Și oricum sunt o mică parte. Însă la ce PIB au, credeam că o să găsesc numai specimene cu pedigree. Ceea ce mi se pare de admirat la acest popor mic (printre altele) este faptul că are și și-a păstrat o limbă proprie ! Da, aici oamenii vorbesc luxemburgheza. De ce e de admirat ? Pentru că nu e limbă oficială, administrativă (franceza și germana sunt), pentru că sunt o mână de oameni și pentru că 40% din populația locală este formată din străini. Toate condițiile ca să omoare limba locală dar uite că la ei încă ține.
    A, încă ceva. Într-adevăr au multe mașini scumpe dar în niciun caz ca în București!


  3. Mersul treburilor

    October 31, 2010 by Mircea

    În Germania, ca și în România, când îți schimbi domiciliul trebuie să anunți autoritățile. La noi se merge la poliție, aici la primărie. Deși trebuia să o facem în primele 7 zile de la mutare, noi ne-am dus dupa vreo 3 săptămâni. Ne-așteptam să luăm o amendă serioasă și nu prea trăgeam speranțe că voi găsi îngăduință în fața scrupulozității germane. Din nou i-am apreciat greșit. Nu numai că nu am luat nicio amendă, dar nici măcar nu au vrut să se uite pe contractul de închiriere. Tu declari de când te-ai mutat. Cum naiba ia cineva vreodată amendă ? Mă rog, să nu intrăm în detalii. Am declarat și noi că locuim de o săptămână în loc de 3, ceea ce era oricum prea mult, adică am fi putut să luam amendă și așa. N-am luat. Am primit în schimb două bilete la teatru gratuite (în semn de bun-venit), două intrări la muzeul oraşului, o multitudine de pliante informative foarte utile, de la oferta turistică până la programul de ridicare a fiecarui tip de gunoi. Credeţi-mă, e necesar. Îţi trebuie training aici că să gestionezi gunoiul. Sunt 4 tipuri de gunoaie: menajer, hârtie, sticlă şi alte ambalaje…). Sticla la rândul ei se depune separat, în funcţie de culoare…. Asta în cazul în care nu le duci la schimb pentru că, da, în Germania se cumpără cu sticle la schimb, că să iasă mai ieftin și ca să poluăm mai puțin. Doamna de la primărie a fost foarte drăguţă, ne-a explicat o sumedenie de lucruri şi ne-a ţinut cred că vreo 30 minute cel puţin până ne-a făcut formalităţile. Un pic cam multă birocraţie după mine dar cel puţin şi-a completat singură toate hârţoagele şi şi-a făcut copii de pe ce avea nevoie. Se pare că asta e o practică universală aici, cetăţeanul/clientul nu completează nimic şi nu vine cu copii de acasă. În schimb poți veni cu copiii de acasă pentru că au şi loc de joacă în primărie, ca să nu se plictisească părinţii la coadă. Fițe de bogați.

    Am mai avut nevoie şi de cont la bancă, unde lucrurile au mers destul de uşor după ce am reuşit să găsim o funcţionară care vorbea engleză (limbă cam rară prin părţile astea). A durat cam 10 minute, însă când m-am dus să ridic niște bani de la o casierie mi-au spus că nu pot ridica decât de acolo unde am contul !…cam jenant pentru ditai banca. A fost mult mai complicat însă în Luxemburg, acolo mi-au zis că ar fi fost bine să facem programare pentru deschiderea de cont ! Pe urmă am înţeles de ce: după ce am aşteptat vreo 20 minute până a fost cineva liber, a durat trei sferturi de oră până mi-au deschis contul și tot atâtă până când doamna administrator de cont mi-a pus cele 4524 întrebări stabilite de procedură ca sa afle de ce, unde, când, cum, cine, cât etc. S-a blocat puțin la capitolul venituri dar până la urmă s-a obișnuit cu ideea că există și oameni care n-au venituri fixe și pot trăi din economii o vreme. La fel, n-am completat nimic, ea a făcut totul, eu am pus o semnătură la final și au revoir, că deja mă plictisisem. Cam ciudați luxemburghezii, vă povestesc altă dată despre ei.
    Cel mai mult mi-a plăcut la casa de asigurări din Luxemburg. M-am dus să mă afiliez la ei, a durat 5 minute. Eu ca tot românul pregătit să lupte cu furcile birocratice, am vrut să completez înainte unicul formular pe care trebuia să îl depun însă a fost peste puterea lor să înțeleagă de ce vreau eu să fac asta….evident, ei completează, tu semnezi, depui copii după buletin și asta e tot. Pentru 93 eur pe lună suntem toți 3 asigurați cu drepturi depline la sistemul medical luxemburghez. Mi s-a confirmat astfel o bănuială că la ei instituțiile funcționează excelent, bănuială pe care o avusesem cu câteva zile în urmă când am luat cu maximă promptitudine o amendă de circulație. O dată am parcat şi eu ilegal (fără intenție) și m-au și prins. O păstrez și acuma (amenda), așa de frumoasă e; împăturită în țiplă ca să nu o plouă, colorată, cu op-ul gata completat înăuntru, cu o scrisorică…o frumusețe de amendă ce mai…
    Nu la fel de bine merg trenurile însă în Marele Ducat. Mi s-a întâmplat deja de două ori să întârzii la cursuri…10 min întârziere o dată, 5 minute întârziere a doua oară… mama lor, și nici măcar nu și-au cerut scuze !
    Asta însă nu e nimic pe lângă aşteptarea conectării la internet ! Cred că zilele astea se face o lună de când am făcut cererea de conectare pentru telefon şi net…. de ce s-or mişca aşa de greu nemţii ? Măcar au avut bun simţ să îmi trimită un modem USB prin poştă în primele zile ca să fie aşteptarea mai uşoară.
    Până data viitoare, o poză de toamnă de pe aici.

    blog69com.jpg


  4. Gânduri de navetist

    October 29, 2010 by Mircea

    Când am plecat din România ştiam ca situaţia din ţară e groasă. Şi că se strică pe zi ce trece. Totuşi, când o problemă te priveşte direct ai tendinţa să o consideri şi mai gravă, tocmai pentru că e problema ta. Am crezut că e şi cazul meu. Acum, la o lună şi jumătate după ce m-am autoextras din eterna şi fascinanta patrie încep să cred că situaţia din România e chiar mai gravă decât o vedeam eu. De ce ?
    În primul rând îndemnurile celor de acasă. Aproape de fiecare dată când vorbesc cu cineva din România, există un moment când în discuţie apare ceva de genul: „dar să nu vă întoarceţi în România…. trebuie să faci ceva să rămâi acolo…. te bat cu mâna mea dacă te întorci, etc.”. Acum nu mai urmăresc ştirile din România, ştiu doar că sunt multe mitinguri de la o zi la altă, că încă nu s-a terminat pasajul Basarab şi că parlamentarii nu sunt atenți când votează legi (de parcă ar fi vreo diferență dacă ar fi atenți). Aici unde sunt acum, într-o ţară normală, aşezată, toate astea sună cu foarte diferit. Când eşti în România şi cineva îţi spune să pleci e normal, nu te surprinde. Când eşti deja plecat și ți se spune să nu te întorci, suna alarmant. E ca şi cum un dezastru e pe cale să se producă.
    Al doilea motiv este că, acum, involuntar, compar tot ce văd aici cu ce era în țară. Aș putea să fac o lista lungă cu constatari dar ce rost mai are ? N-aș mai spune nimic nou. De fapt toate sunt știute și aș deveni obsedant și obositor şi m-aş îngrozi şi mai tare. Aşa că îmi propun să să pun problema şi invers, măcar pentru amuzament. Ce merge aici mai prost decât în România ? Ce m-a dezamăgit ? Vreau să caut nod în papură Germaniei si Luxemburgului ! Aşa data viitoare o să scriu despre naveta mea transfrontalieră, despre cum se lucrează cu autorităţile, cum mi-am deschis cont la banca şi de ce nu am încă internet fix.


  5. Treaba nemțească

    October 12, 2010 by Mircea

    De câteva zile ne-am mutat. Locuim oficial în Trier, Germania. Avem un apartament de două camere într-o mică clădire cu doar 4 apartamente. Încă înainte să mă instalez am fost înștiințat că primul lucru pe care trebuie să îl fac este să îmi pun eticheta cu numele pe căsuța poștală și pe sonerie și să dau bună-ziua vecinilor. Cum partea cu prezentarea e mai dificilă pe motive de limbă germană care mi-e cam străină, am zis ca măcar la capitolul etichete să fiu și eu la înălțime. Ceilalți 3 locatari aveau etichete printate, drept pentru care m-am gândit că ar trebui să fac și eu la fel și să nu scriu de mână deși nu am imprimantă încă și nu îmi era foarte ușor să o fac. Am scris în cele din urmă bilețelele cu nume și le-am pus, așa cum se cuvine, la locul potrivit. Am încercat să folosesc chiar și fonturi asemănătoare ca să nu fac notă discordantă. Singura problemă a fost că imprimanta folosită, nu știu din ce motive, a printat mai șters, astfel încât negrul era mai mult gri.
    Lucru care nu a fost la înălțimea standardelor germane se pare, pentru că astăzi am observat că ambele etichete au fost înlocuite de un vecin care a printat cu negru și nu cu gri numele meu, astfel încât să arate așa cum trebuie.

    O poză din Trier. Cel mai vechi oraș al Germaniei, spun ei.

    trier.jpg


  6. Aventuri

    September 22, 2010 by Mircea

    Am ajuns pentru prima oară in Luxemburg cam cu o oră înainte să încep cursurile. Asta e când lucrurile nu ies aşa cum vrei tu. În plus, navigatorul GPS s-a cam pierdut cu firea când am intrat în oraş. Adică ştia el străzile dar nu prea le avea cu distanţele. Şi cel mai bine e când dai de câte o stradă în lucru şi trebuie sa găseşti altă cale. GPS-ul crede că ai greşit ruta şi te aduce tot p-acolo în final…. Am ajuns totuşi la timp, după mai multe manevre româneşti cauzate de emoţiile navigatorului, cu maşina plina de praf (românesc) şi cu o sârmă pe post de antenă radio, aceasta din urmă fiind furată (în România). Drept pentru care sunt sigur că m-am făcut deja remarcat, aceasta fiind o lume mică până la urmă, unde oamenii au maşini curate cu antene pe post de antene.
    Să mai spun că eram singurul student din clasă care nu avea pix la el, noroc că erau colegi drăguţi care aveau penare pline de pixuri. Da, penare, ca alea de le aveam noi când eram mici. Iar de scris, am folosit dosul unei coli pe care îmi servise de agenda universală în ultimele zile. Bine că profesorii nu se pierd în detalii dintr-astea.
    Primul lucru pe care l-am (re)învăţat aici este prioritatea de dreapta. În Romania nu mai există aşa ceva, există prioritatea celui care merge drept. Mi-am amintit că există chiar şi un semn de crculaţie pentru asta. Aici mergi relaxat pe drumul principal si dai de o mică străduţă de unde unul vrea să iasă. Te opreşti frumos şi îl laşi să intre. A două problemă a fost parcarea. Parcari sunt şi tarifele sunt destul de mici: 50 de cenţi mai la ţară sau 80 de cenţi în buricul târgului. Pe oră. Problema e că sunt multe semne pe care nu le înţelegi exact din prima şi care explică cum, cine, când, în ce condiţii poţi plăti, etc. lucrurile fiind foarte detaliat organizate. Faţă de regula românească „pune avariile şi parchează unde vrei” evident că aici ţi se pare complicat. Autorităţile au chiar şi un site unde explică toate astea numai că l-am descoperit prea târziu. Infrastructura e impresionantă, străzile sunt pline de semne, culori, desene, marcaje, toate parcă făcute ieri, pe care probabil că cineva le spală cu Cif dimineaţă şi seara… Traficul este atât de bine organizat încât am impresia că numai un număr foarte mare de maşini ar putea crea vreodată probleme, în rest circulaţia este fluidă, nu ca la noi unde două maşini pot bloca un bulevard întreg din cauza prostului (adică inexistentului) management al traficului.
    Cel mai mult mi-a plăcut infrastructura pentru biciclete. Aceasta ţară cât un judeţ de-al nostru are peste 600 km de pistă ciclabilă şi încă 300 de km care sunt în lucru. Închirierea unei biciclete în capitală costă 5 EUR pe zi. O iei dintr-o staţie cu cardul bancar şi o laşi în alta, unde vrei tu. Eu n-am reuşit, cardul meu nu le-a plăcut, nu înţeleg de ce.  Am încercat de 14 ori într-o staţie după care m-am dus la o alta pentru că deja începusem să adun public în jurul meu. Aici cred ca m-a ţinut minte pentru că nu m-a mai lăsat nici să bag cardul ! Al dracu de deştepte aparatele astea. Dacă ma duceam şi la a 3a staţie probabil că chemau mascaţii.
    La sfârşitul zilei am făcut totuşi un lucru ca să-mi spăl reputaţia. Am spălat maşina. Graţie simpaticei vânzătoare luxemburgheze de la Shell, am luat chiar pachetul Premium, de 9,90 EUR. Deşi o ploaie sănătoasă ar fi spălat-o la fel de bine. Pe maşină.


  7. Primele zile

    September 21, 2010 by Mircea

    Astăzi se încheie a doua zi petrecuta in Luxemburg. De voie de nevoie, m-am cazat la un hotel care se afla in Luxemburg  dar nu în capitală, ci la granita cu Germania, într-un orăşel numit Echternach. De ce tocmai aici, e simplu, era cel mai ieftin şi în acelaşi timp aproape de Trier, unde am de umblat pentru că acolo ne vom stabili cât de curând. Echetrnach este un orăşel turistic, desi nu ştiu dacă are mai mult de 2-3 mii de locuitori, aflat la marginea pădurii Ardennes, unde s-au dus faimoasele lupte din al doilea razboi mondial. Am ajuns luni aici luni seara şi în minutele cât m-am plimbat pe străzi am avut impresia că sunt într-unul din filmele cu Harry Potter… Arhitectura gotică, o basilică imensă cu un clopot cam lugubru, străzi înguste, scăldate în semi-întuneric şi şerpuind printre clădiri aflate de multe secole pe aici mi-au adus aminte de o noapte friguroasă de decembrie în care am facut fotografii în cetatea Sighisoarei, dar nu e chiar acelaşi lucru… Asta n-a fost nimic pe lânga ce aveam sa descopăr azi dimineaţă plecând spre facultate. Drumul până în Luxemburg are cam 34 km (cam 30-35 min dacă nu prinzi vreun blocaj) iar regiunea e absolut superbă, asemănătoare cu dealurile Transilvaniei. Văile erau acoperite de nişte valuri de ceaţă compactă aşa cum eu n-am mai văzut, care faceau ca peisajul să fie extraordinar. Pe alocuri, aceste valuri de ceaţă erau sparte de razele soarelui, iar efectul te lasa cu gura cascată. Abia am putut să urmaresc drumul. N-am regretat niciodată mai mult ca n-am avut aparatul foto la mine. Abia astept mâine dimineaţă sa plec din nou, sper să prind acelaşi peisaj.
    Mâine o să povestesc despre facultate, despre cum am circulat în Luxemburg cu cea mai murdară maşină si despre alte paţanii pe două şi pe patru roţi.


  8. Americanii, hamburgerii şi prostia

    November 20, 2009 by Mircea

    Înainte să ajung în America mă aşteptam ca americanii să fie nişte graşi care mănâncă numai hamburgeri, nişte proşti, nişte paranoici pe care nu trebuie să-i ating sau să-i privesc mai mult de două secunde ca să nu mă reclame la poliţie şi nişte oameni traşi la indigo, care gândesc, mănâncă, scriu, conduc şi fac pipi la fel, aşa cum le dictează guvernul, corporaţiile, masonii,  NASA ori asociaţia şahiştilor bărboşi. Ei bine, exagerez, ştiu. Dar nu eram departe.
    Am văzut graşi în America e adevărat, dar nu atâţi cât mă aşteptam. De fapt, graşii lor sunt în primul rând mult mai graşi decât graşii noştri, asta e sigur. N-aş băga mâna în foc că sunt şi mai mulţi. Cred că de aici vine şi impactul puternic.
    E adevărat că în toate restaurantele găseşti hamburgeri dar asta nu e decât un sfert din adevăr (sau poate jumătate în cazul unui hamburger dublu). N-am văzut în nicio ţară din Europa hipermarketuri (da, hiper, aţi citit bine) dedicate exclusiv alimentelor bio, cu produse de la pâine până la prăjituri şi condimente, carne, dulciuri, etc. Tot în America am mâncat cea mai bună friptura de vită şi tot acolo am băut cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată (n-am fost încă în Cehia, recunosc).
    Cât despre paranoia şi formalismul lor … În câteva zile mi s-au întâmplat următoarele: o ospătăriţă aproape m-a luat în braţe (zâmbind, evident) când mă rătăcisem în restaurant, de două ori câte un localnic ne-a oferit ajutorul când ne holbam la hartă prin mijlocul oraşului iar în Boston un vânzător ne-a întâmpinat într-un magazin de vinuri cântându-ne. Plimbându-ma trei săptămâni printre americani, am realizat că multe din miturile care circulă pe seama lor nu sunt neapărat false dar sunt precum efectele adverse ale medicamentelor. Dacă spui că aspirina e un acid care îţi face rău la stomac, teoretic spui un adevăr dar practic minţi ori eşti prost informat. Poţi accepta nişte “rele” mai mici dacă vin la pachet cu beneficii mai mari. Spre exemplu, americanii sunt foarte încrezători. Probabil că pentru asta sunt uşor de manipulat (sau de îndoctrinat, cum se spune pe la noi). Ei bine, când oamenii au o mai mare incredere intre ei multe lucruri se mişcă înainte cu o uşurinţă extraordinară. Sunt mai prietenoşi, mai relaxaţi. Afacerile se fac mai uşor, birocraţia scade, etc. Reversul acestei încrederi e vulnerabilitatea desigur. Poţi să fi manipulat, păcălit ori să pari fraier. Dar nu poţi să vezi doar viciul fără să vezi şi beneficiile de pe urma lui. Iar deocamdată, la ei, avantajele au întrecut dezavantajele.
    Despre pretinsa lor prostie şi incultura lor ce ar fi de zis ? Să nu uităm că în America cineva a vrut ca în fiecare familie să existe un automobil, că, într-un garaj, a fost conceput primul computer de birou, că acolo s-a inventat internetul ori că numai acolo Google ori Youtube puteau să devina ceea ce sunt astăzi. Sau că cel mai mare institut tehnologic, unde astăzi se cultivă idei şi proiecte care n-au apărut încă nici în filmele de pe AXN SciFi se află tot la ei. De ce oare ? Pentru că nu sunt suficiente o istorie de mii de ani, tradiţii complexe, eroi în cărţi de istorie, bani ori olimpici pe banda rulantă ca să mergi înainte ci, mai ales,  să ai o minte liberă (o altă formă a libertăţii). Americanu prost, deştept, gras, slab, citit ori incult nu ar spune “du-te domle d-aici că nu se poate…” ci mai degrabă “great, just do it !”

    dsc_0029.jpg


  9. Şi nişte poze

    November 18, 2009 by Mircea

    Aş fi vrut să fac un post special dedicat New Yorkului. Din păcate m-a dezamăgit prea tare aşa că m-am supărat şi am decis să nu pomenesc mai nimic despre dânsul. Totuşi, câteva poze vă pot arăta, din NY şi nu numai. Click aici.
    Am să revin cu un epilog pentru seria americană cât de curând, când o să reuşesc să şi leg câteva cuvinte în acest sens. Deocamdată, vă rog să vă uitaţi pe cele mai bune poze de acolo. Nu pe asta de mai jos, pe alea de mai sus.

    dsc_0055-1.jpg


  10. America (5) – Las Vegas

    September 8, 2009 by Mircea

    Ca să ajungi în Las Vegas din California trebuie să mergi mai bine de 3 ore prin deșert. Într-o parte deșertul Mojave, în cealaltă Valea Morții. Văzut din mașină deșertul e un peisaj spectaculos. Dacă te-ai duce la câțiva metri de șosea încât să nu mai auzi vuietul mașinilor ar deveni îngrijorător. Iar dacă te-ai rătăci, cu siguranță ai muri de panică înainte să mori de sete. Când a început goana după aur în California, acest deșert de sute de kilometri a fost traversat cu căruța de căutătorii care veneau dinspre est. O poveste tipic americană, s-ar spune pe aici.
    Ne-am apropiat de Vegas odată cu o furtună ce venea dinspre sud. În dreapta și în stânga, cât vezi cu ochii deșert, mărginit de niște munți parcă de pe altă lume, învăluiți într-o ceață ciudată iar în față, nori și fulgere. Îmi cam pierise entuziasmul. Eram deja de 3 ore în deșert și știam că prin zona aia cu furtunile nu-i de glumă.
    N-am mai avut timp să mă gândesc prea mult. Cu Vegasul faci cunostință rapid, fără prea multe formalități. Din mijlocul pustiului apar brusc siluetele hotelurilor de căte 1 miliard de dolari bucata. Le spun hoteluri pentru ca încă nu s-a inventat alt cuvânt, dar credeți-mă că nu e decât 10% din ceea ce în mod normal se numește un hotel.
    Motto-ul orașului este “Ce se întamplă în Vegas, ramâne în Vegas.” Aici e permis să fumezi, sa bei pe stradă, să porți arme la vedere, prostituția e legală și se vinde ca popcornul, la fiecare colț. Dar nu asta e ideea. În Vegas, multe lucruri de neimaginat au devenit realitate și probabil că multe nu se vor întampla decât acolo.
    Vegasul este locul în care marxiștii ar muri de inimă rea ori s-ar converti la capitalism.
    Nu are sens să pun poze, nici să descriu orasul. Vă doresc ca măcar o dată în viață să ajungeți aici.
    Când o veți face, să nu ratați ascensiunea în turnul Stratoshpere la apus. Orașul vă va taia respirația. Dincolo de el, se vede pustiul care îl înconjoară și îl ascunde parcă de restul lumii. Ca o ultimă (de fapt singura) concesie făcută modestiei și cumpătării de către cei care l-au creat.
    Într-adevăr, de la bogăție la deșert sunt doar câteva străzi și un panou de rămas bun.

    (Click pe poză pentru mărire)
    dsc_0213.jpg