RSS Feed

‘Din lumea mare’ Category

  1. Bani gratis

    January 25, 2017 by Mircea

    Pe drum înspre serviciu ascult în mașină niște posturi de radio franțuzești. Alea nemțești se cam împart între Europa FM și Radio România Actualități…adică te saturi cam repede de ele. În schimb francezii stau mult mai bine la capitolul media. France Inter și France Info sunt două posturi care se prind bine și peste graniță și au tot felul de emisiuni și talk showuri interesante cu invitați grei. Deci fără să vreau am ajuns destul de conectat la actualitățile franceze. La ei se derulează acum alegerile primare. Astea sunt un fel de calificări la alegerile prezidențiale care sunt mai târziu anul asta. Partidele mari de stânga și dreapta au ales să își trimită candidatul la președinție pe baza votului public. Câștigătorul  e apoi susținut de întregul partid (ma rog în teorie). Treaba se desfășoară după toate regulile unor alegeri adevărate, cu dezbateri televizate, două tururi de scrutin, etc. Politicienii lor sunt la fel de demagogi ca ai noștri, și ai tuturor. E un tip Hamon, care propune venitul universal în Franța. Auziți aici propunere. Fiecare cetățean începând cu 18 ani primește circa 750-800 eur pe luna, pe viata, necondiționat. Adică indiferent că stai acasă și te uiți pe pereți, iți bagi în venă, ori ești tâlhar full time, primești de la stat bani. Nu vrei să muncești ? Nici nu trebuie, ia la tata 750 eur. Explicația e că cică sa nu mai aibă oamenii grija zilei de mâine. I-auzi băi ce simpla era rezolvarea. Și mai mult, individul asta vrea reducerea săptămânii de lucru la 32 ore. Adică, deși poți sa primești bani tăind frunze la câini, sa zicem că… ai terminat frunzele ori te roade puțin conștiința că s-ar putea să fi un fel de parazit….. ok, bine du-te dar nu munci mai mult de 32 ore pe săptămână. Că pe urma nu îți mai rămâne destul timp să stai. Poate ziceți că e o glumă dar nu e chiar așa. Nu e nici măcar o glumă proastă. Ideea are susținători serioși iar insul a ajuns în turul doi al primarelor. Adică, teoretic, are o șansă din două să ajungă candidatul stângii la președinția Franței.

    Eu recunosc că îmi place ideea. M-aș băga. I-aș aduce și pe ai mei și sincer, as recomanda tuturor celor care locuiesc în UE și muncesc pe 400, 500…700 eur pe lună la ei în țară să vina în Franța, că se dau bani de pomana ! Versurile Parazițiilor devin realitate.


  2. Noi ca noi, ei ca ei

    March 1, 2016 by Mircea

    O casă, un etaj, două apartamente. Unul românesc, altul nemțesc. Cel nemțesc așteaptă bebeluș, cel românesc are deja doi kinderi care îl transformă într-un zoo fără paznici. Cu câteva săptămâni înainte, totul e pus la punct. Camera copilului mobilată, zugrăvită cu motive de cartea junglei, masa de schimbat așezată pe poziție, hăinuțele cumpărate, spălate și puse la uscat, camera aerisită cu geamurile larg deschise, regulat, în aceeași zi, la aceeași oră. Nimic la voia întâmplării.

    Cu cinci ani în urmă, românii așteptau și ei copil. Nimic cumpărat înainte, totul după. Pat, haine, cărucior, tata aleargă de nebun după naștere, montează, cară, adoarme pe covor în sufragerie în timp ce asamblează patul. Patru ani mai târziu vine tazmanianul numărul 2, noroc că mai sunt haine de la sora, pat și alte lucrurile folositoare pe stoc. Adorabil, minion, mâncăcios, sora îl iubește, dar haosul se declanșează. Cu unul te mai descurci că aveți, ca părinți, avantaj numeric. Dar când e 2 la 2, nu prea o mai scoți la capăt, mai ales că acum și mama și tata lucrează. Dar bebelușul e inteligent, se adaptează din mers, instinctele de supraviețuire funcționează. Mai mănâncă de pe sub masă, mai îmbracă o haina roz de la sora când mama și tata uită să cumpere și versiunea cu Spiderman, își face loc printre cele 1,329,636 de jucării si alte  obiecte neidentificate care zboară prin casă (bine că jumătate dispar ca în triunghiul bermudelor). Ceartă cu sora, tras de păr, dat cu nasul de scări, pereți, ușă, un ochi vânăt, un cucui după o vânătaie, alt ochi vânăt și după aia alt cucui, dar băiețelul s-a făcut mare nu mai plânge decât dacă se lasă cu sânge, și atunci doar dacă e abundent.
    În jumătatea germană, bebelușul a venit pe lume între timp. E liniște.

    Băi, mai încet, voi nu înțelegeți că doarme un bebeluș vizavi ?

     


  3. Tata lu´ Andreea

    September 2, 2014 by Mircea

    Curtea din spatele casei în care stăm se învecinează cu curțile altora, printre care o familie cu doi băieți. Puștanii au vreo  8-9 ani, și sunt foarte vorbăreți, mereu dornici de făcut prieteni de joacă. Fie că mă văd în balcon, fie când mai ies și eu cu fiică-mea prin curte, băieții mă agață mereu la conversație. Sunt dezinvolți și au o curiozitate sinceră. Dar ce limbă vorbiți voi ? Româna, zic. Aha, zice el și cade pe gânduri nițel. Și e departe România ? Dialogul e amuzant ca eu nu înțeleg tot ce spun ei și uneori trebuie să repete. Adică cât faci pe drum, de acolo, din România, până aici ? îmi reformulează el întrebarea rar, cu gesturile ample ale unui învățător care explică de ce 2 plus 2=4. Și de ce ai plecat de acolo ? Păi că e mai bine aici…. Adică ce e mai bine ? Asta poate o să înțelegi tu mai bine peste câțiva ani…. Când o să fiu mai mare, nu ? Azi am jucat puțin fotbal cu ei și i-am impresionat cum știu să țin pe picior. Uau ! exclamă unul cu ochii cât cepele. Cum ai învațat asta ? Am jucat mult fotbal toată viața mea. Și ai marcat multe goluri ? Două mii ! Două mii ?! mamăăăăăăă… Tata lui Andreea, mai joci cu noi ? .. Dar cum te numești de fapt ? Mircea. Cum ? Mir-cea. Ăsta e nume englezesc ? Nu, e românesc. Și cum e pe germană ? Nu cred că există în germana, zic.
    Am acasă niște discuri zburătoare cu care mă jucam eu când eram copil. Nu știu cum au reușit dar au supraviețuit și, mai mult decât atât, printr-o manevră pe care numai o mamă o poate face, au făcut chiar si călătoria după mine până în Germania. Discurile îi fascinează pe băieți, că cică zboară foarte bine. Așa de bine că unul a ajuns într-un balcon vecin și unul din ei a adus bastonul bunicului ca să îl tragă înapoi. Bastonul bunicului are abțibilduri pe el, de peste tot pe unde bunicul și bunica au călătorit. Dar de ce i l-ați luat ? Nu are nevoie să meargă cu el? Nu, că bunicu e mort. A murit la spital, a rămas fără aer ….hhhhhhhîîît!


  4. Ştiaţi că…?

    October 31, 2013 by Mircea

    I-auzi ce zice la radio. Ca din 3 mașini vândute la mâna a doua una are kilometrajul falsificat. În Germania. Și asta o spune ADAC, automobil clubul german. Si dacă o spune ADAC eu îl cred, că e o instituție serioasă. Păi parcă cea mai tare chestie era să cumperi mașini din Germania că nu te păcălești…
    Din aceeași categorie de știri, cică 90% din familiile germane care angajează bone, menajere și alte ajutoare pe lângă casa omului o fac fără acte și fără să plătească impozite! Pai unde e domnule corectitudinea germană ?
    Și încă una și va las (pe gânduri). O colegă de serviciu care a făcut practică în administrația de stat (în Germania) îmi povestește șocată despre experiența ei cu funcționarii publici, care, ia ghici, cam freacă menta la greu toată ziua și se amuză foarte tare la glumele care se fac pe seama lenei lor proverbiale.
    Na, c-a murit și capra vecinului !

     


  5. Mini-ghid de emigrare

    October 17, 2013 by Mircea

    Începând cu anul viitor românii vor primi liber la muncă in Europa. În vechea Europă, adică acolo unde contează, unde mai merg încă lucrurile și unde majoritatea emigranților au tras mereu să ajungă. Probabil că încă și mai mulți români își vor lua bocceluţa la spinare și o vor tăia către vest. Austria, Germania, Olanda, Belgia, Marea Britanie etc. Unde or găsi de muncă.
    Care aveți de gând să o luați spre Germania, iată câteva sfaturi să aveți de drum.
    1. Învățați limba. E nasol fără. Deși destui vorbesc engleza, nu vă așteptați să vorbiți cu vecinii, la poştă, la primărie ori la brutărie în engleză. Chiar și puțină germană înseamnă ceva și e un lucru apreciat de nemți.
    2. Așa cum iarna nu-i ca vara nici Germania nu e ca România. Setați-vă asta în cap de la bun început. Deși împărtășim mai multe decât acum 25 ani, multe din lucrurile care păreau firești și normale în România, s-ar putea ca în Germania să nu fie. Spre exemplu, nu vă mirați că asigurarea la un Porsche costă mai puțin ca la un Logan, și nici când îl veți vedea pe vecinul cu Z3 că mătură trotuarul de frunze. La ei, așa ceva e la fel de firesc precum joggingul. Belitul ochilor urmat de “haide bă, mă lași…!” nu ajută la nimic. Mai bine încercați să înțelegeți mentalitățile locului.
    3. Aveți răbdare și gândiți pe termen lung. Românii sunt  temperamentali iar Romania e o țară în permanentă schimbare. Germania nu e. Aici contează stabilitatea, consecvența. Nu vă schimbați banca, asigurarea, internetul, locuința ori jobul la fiecare 6 luni. Pe termen lung s-ar putea să fie mai mult de pierdut.
    4. Nu vă gândiți la voi ca la imigranți ci purtați-vă firesc. În Germania sunt prea mulți străini de prea multă vreme ca un român în plus sau în minus să mai schimbe ceva. In plus, s-ar putea să vă surprindă toleranța de care dau dovadă oamenii. Dacă aveți impresia că nu veți găsi de muncă pentru că sunteți român, sunteți pe drumul cel prost. Angajatorii caută oamenii care să facă o anumită muncă pentru o anumită sumă de bani. Dacă au găsit omul potrivit, puțin le pasă dacă el e alb, galben, negru, gras ori slab. Pe firme le interesează businessul, nu politica.
    5. Informați-vă bine și respectați legile. Dacă calci pe bec, șansele sa scapi sunt mici. Și nici nu câștigați aprecierea cuiva. Cuvinte ca “șmecher, baştan, barosan” nu cred există în limba germană.
    Sper să ajute.


  6. Sărac dar sexy

    September 18, 2013 by Mircea

    Vulpi alergând prin oraş, o uriaşă paradă gay, dj mixand în mijlocul străzii, la fel de multe biciclete precum maşini, focuri de armă în amiaza mare.
    Berlinul e un oraş nebun, cu oameni nebuni, care te contaminează şi te bine dispune instantaneu. Îți administrează o doză de endorfine, care te ține încă mult timp după ce l-ai părăsit.
    Încerc să mi-l imaginez pe vremea zidului, aşa cum apare în filmele şi pozele făcute atunci. Un est oprimat sălbatic şi un vest în care libertatea şi prosperitatea erau încercuite de un zid odios. Un portet de familie oarecare avea pe fundal Poarta Brandenburgului, pustie, ca într-un no man’s land decupat din filmele cu apocalipsa. Personajele din fotografie aveau voie să se pozeze dar nu puteau depăși ghiveciul de flori din spatele lor. Era limita dincolo de care paznicii ar fi deschis focul. Oraşul era mutilat, deprimant, sufocat. În 20 ani a devenit exact opusul. Iar reţeta a fost una originală. Berlinul nu a devenit elegant ca Viena ori grandios ca New Yorkul. Este “sărac dar sexy” aşa cum l-a numit primarul lui. Zidul a devenit o dungă pe asflat, platformă artistică ori monument istoric. Diferențele est-vest sunt insesizabile. Mobilele vechi și distruse, pereții decojiți, subsolurile nerenovate s-au adunat la un loc și s-au transformat în cafenele și baruri accesibile unde oamenii nu vin doar ca să fie văzuți de alții. Capitala Germaniei este cel mai ne-german oraş al ei. E ieftin, tânăr, non-conformist, boem, cosmopolit, murdar, unde engleza se vorbeşte la fel de mult ca germana, unde se merge mai mult pe bicicletă decât cu maşina. Este o metropolă de milioane de locuitori, pe care am străbătut-o în lung și în lat cu bicicleta, trecând pe roșu, sărind de pe trotuar pe carosabil și invers și, în care, uimitor, nimeni nu s-a scandalizat, nici măcar șoferii.
    Nu degeba se spune că e un oraş forte tolerant.

    O galerie foto : “The Berlin Wall, Then and Now


  7. Român? Și ce dacă!

    August 27, 2013 by Mircea

    Într-o noapte, cu ceva timp în urmă, mă opreşte un polițist german la un control rutier. Pe atunci nu ştiam o iotă germană, conduceam o maşină de Luxemburg, în apropiere de frontieră, unde se mai face un oareşce trafic cu ţigări şi cafea, plus că veneam de la fotbal, deci eram îmbrăcat în treningul atât de specific cetăţeanului est-european. “Acu să vezi” mi-am zis. Să vezi ce mă scotoceşte ăsta şi să vezi ce-mi dau eu cu germana peste gură şi devin suspectul de serviciu. Omu cere actele, se uită doar la permis scurt, zice”A, Romania”, zâmbeşte, mi-l dă înapoi și se întoarce nepăsător la șueta cu colegii lui, lăsându-mă cu ochii în soare (mă rog, în Lună, ca era noapte).
    Am luat permisul, am ridicat geamul și am plecat. Fără să mă gândesc prea mult. Dar după aia am început să rumeg. Parcă ceva nu se petrecuse cum trebuie. Dau filmu înapoi, mult înapoi și îmi reamintesc toate poveștile din trecut cu imigranții români, cu ăia de au devalizat magazinele în anii 90, cu hoții de carduri și de bancomate, cu sărăcimea atârnătoare la sistemul social, cu lagărele de azilanți dinainte de 89, cu taberele de țigani din Paris, cu cele din Italia, cu românii sperietorii Europei, și atâtea altele. Unde sunt toate astea ? Polițistul ala, cam de vârsta mea, nu știa nimic ? Cu toate “circumstanțele agravante”, nu i-a trecut nimic altceva prin cap, decât să ma trateze cu așa o indiferență? Chiar așa nu mai însemnăm nimic noi românii?…
    Realitatea este că în toți cei 3 ani de când trăiesc “printre straini”, am fost tratat cu cea mai cruntă normalitate. Atitudinea polițistului este cât se poate de reprezentativă.
    M-am așteptat la antipatie, rezervă, circumspecție din partea lor. Am plecat cu prejudecăți și am primit o lecție de  civilizație și normalitate. Mi-am dat prea multă importanță pentru ca în final să constat că naţionalitatea mea a fost mereu un detaliu prea puțin important. Alte lucruri au contat, care n-au legătură cu originea noastră. Românica e doar o țară, ca atâtea altele care numai dinăuntru se vede deosebită, ori prea neagră ori prea albă, pentru că așa e felul nostru de a fi. Oamenii au fost politicoşi, toleranţi, zâmbitori, vorbăreţi, încrezători, indiferenți. Vecini care mă trag de mânecă să îmi mai povestească ceva din viața lor ori care mă invită la o bere când încă nici nu știu să îmi pronunțe numele. Oameni cu care vorbesc pe stradă, la brutărie, care vor să ştie despre România ori care îmi bagă capul pe geamul maşinii mele cu nr. de Bucureşti, să îmi spună cu mândrie ca şi ei au fost pe Otopeni acu ‘jde ani!
    Europa s-a schimbat și, în ciuda criticilor, cred că integrarea a realizat lucruri extraordinare. Din păcate toate beneficiile ei încă nu se simt în toate colțurile, dar pentru asta e nevoie de timp. O masă la care beau și palavrăgesc români, bulgari, cehi și croați fără ca nimeni să nu știe și nici să nu-i pese de unde provine fiecare, e greu de conceput. Dar va veni probabil și momentul ăsta.


  8. Nu vă fie frigă!

    November 27, 2012 by Mircea

    Acum vreo doi ani, când încă nu ne așezasem la casa noastră după plecarea din România, am stat câteva zile într-un apartament închiriat. Era spre sfârșitul lui Septembrie și luasem pentru dormit niște bermude și un tricou cu mâneci scurte, că doar nu era să mă gândesc că pot suferi de frig tocmai în Germania; deși știam că toamna nu-i ca vara iar apartamentul era la demisolul unei case unde locuia și proprietarul, cumva cam la marginea unui sătuc. Ziua n-a fost prea frig dar noaptea, la țară, e răcoare nene. Așa că s-a făcut mercurul mic de tot în termometre iar eu am început să invoc agentul termic, învârtind de zor la robinetele caloriferelor. Dacă pe la 9-10 seara încă mai se mai simţea ceva prin elemenți, pe la ora 11 erau bocnă. Nu pricepeam defel de ce nu mai merge. În final am ieșit pe hol și am găsit camera unde se afla centrala. Era o matahală de vreo 2 metri înălțime așa că n-am avut curaj să mă dau la butoanele ei dar era evident că era oprită. Am bătut la ușa proprietarului sperând că îl pot convinge să o repornească. Aiurea, după ce i-am dat banii nici nu l-am mai vazut la față, cred că s-a ascuns de mine timp de 4 zile. Și chitanța mi-a lăsat-o în ușă, când eram plecat. Așa că n-am avut încotro decât să mă bag în pat și să trag pe mine pilota cea groasă din dotare. Trebuie să recunosc că am dormit buștean. Acolo sub pilotă a fost cald și bine.
    Așa am aflat eu pe pielea mea filosofia germană cu privire la încălzire. Noaptea căldura se oprește din mai multe motive: 1.noaptea nu umbli prin casă, așa că ce sens are să încălzești toate camerele când tu stai în pat; și de ce să încălzești dormitorul când oricum ești învelit cu o pătură groasă. 2. Pe frig (16-18 grade) somnul e mai bun. 3. Căldura e scumpă. Corect? Corect.
    În România statul bagă caldură în primul rând noaptea, din simplul motiv că noaptea e mai frig. Ceea ce și asta e logic. La nemți obiceiul e atât de puternic, încât în clădirea în care stau centrala se oprește automat pe timpul nopții (vreo 4-5 ore maxim). Chiar dacă fiecare apartament plătește oricum separat căldura după cât consumă. Unde pui că dormitul iarna cu geamul dechis pare să fie un sport destul de răspândit pe aici. Dacă așa sunt obișnuiți de mici, atunci e explicabil de ce la 10-12 grade (cu soare) toate decapotabilele sunt deschise, iar copiii țopăie în tricouri.
    Acuma, de voie de nevoie, m-am adaptat la stilul local dar nu regret. Mi se pare mai bun, în final. Nu îmi imaginez că în România obiceiul se va schimba prea curând. Într-o țară traumatizată decenii de frig și foamete, cred ca e cam devreme să spui cuiva “dormi în frig, că dormi mai bine”. Dar, pe bune, puteți încerca, un pic de frig face bine la somn!


  9. Și câinii emigrează

    November 2, 2012 by Mircea

    Un documentar pe un post german despre niște tatuați chelioși care aduc câini vagabonzi din România și îi duc în adăposturile din Germania. Iar aici, neamțul plătește și 200 eur pentru a adopta o potaie oarecare. Câinii de rasa pură sunt foarte rari. Vezi mai multe veverițe ori căprioare decât rotweileri, dogi, pitbulli, bull-terrieri și alți buli la un loc. Pentru că fie sunt interziși (cei periculoși), fie sunt greu de ˝înmatriculat˝ (cei potențial periculoși). Adică trebuie să îi faci câinelui un test de comportament, la un veterinar specializat în așa ceva, să vezi adicătelea dacă poate el/ea să se integreze social printre celelalte bi și patrupede fără să fie degrabă vărsătoriu de sânge. Cânele e pus în diverse situații că să vadă dom doctor dacă e nevricos și îi sare țandăra repede ori dacă știe el să se abțină și să se consume în interior. Acum, nu că toți rotwailerii ori dobermanii n-ar trece testul, numai că el costă o grămadă de bani. În plus, probabil că sunt și puii ăștia de rasă oricum foarte scumpi. Deci, revenind la vagabonzi, nu se găsește nimeni să aducă câini din România la preț de dumping ? Acuma, nu știu dacă pot nemții să adopte atâția câini câți are România dar se poate încerca. Mai sunt și alte țări prin zonă…


  10. De la Varna la Vegas. Și îndărăt.

    September 10, 2012 by Mircea

    Ceva m-a fascinat tot timpul la călătorii. Fiecare ajun al unei plecări îmi dădea un entuziasm copilăresc care făcea să pălească orice problemă existentă. Îmi amintesc bine prima excursie peste hotare, în Bulgaria comunistă, prin anii 80. Totul părea diferit, crusta de la varianta locală a ciocolatei Doina era “uau”, iar discurile de vinil cu CC Catch erau o adevărată senzaţie. Am şi până în ziua de azi un cuţit de vănătoare cu teacă din plastic pe fundul căruia este gravat: 4 leva. M-am mândrit ceva cu el de-a lungul timpului. Cuțitul din Bulgaria!
    Pe la începutul anilor 90 orizonturile s-au lărgit, odată cu deschiderea graniţelor. Am fost în Turcia. M-a fascinat opulenţa din vitrine şi de pe tarabe, ceaiul oferit de negustori şi patronul de hotel care a luat-o la dans pe una din turistele grupului.
    A trebuit să aştept anii 2000 şi faimoasa viză Schengen că să experimentez jumătatea cealaltă de Europă. În 2001 m-am îmbarcat într-un autocar cu direcţia Frankfurt. N-am dormit următoarele 36 ore. Am belit ochii cât cepele cănd am trecut “pe lângă” Budapesta. N-am văzut mai nimic, evident, dar puteam spune uite acolo e Budapesta! Lângă mine era un bărbos între două vârste care mi-a împărtăşit aceeaşi curiozitate, întinzându-şi gâtul peste scaune ca să prindă şi el “o vedere” din legendara capitală. Totuşi, drumul lui era altul. “Plec la muncă. M-am prostit la bătrâneţe. ” Mergea la Hamburg, în port.
    Când am trecut graniţa în Austria m-am simţit cum s-a simţit ardeleanul când a văzut girafa. Dacă am avut vreodată un şoc cultural atunci a fost. Mă uitam bezmetic la şosele lor, la rafinăria OMV curată ca o farmacie. La maşinile care păreau spălate cu o oră în urmă şi care purtau toate biciclete în spate (era vacanța de vară). La avioanele de agrement care zburau pe cer, la planoare, la ambarcaţiunile de toate calibrele care umblau pe lacuri. În aer, pe apă şi pe pământ era o invazie de viaţă. Toate rondurile erau pline de flori, toate casele erau ca în desenele animate cu Heidi.
    A urmat Parisul, cu Tour Eiffel și Tour de France pe Champs Elysees şi cu toate minunile lui dar în comparaţie cu austro-germania, părea cam murdar pe alocuri. În ultima noapte am stat închis făcând 13-14 în minuscula garsonieră în care m-a găzduit amicul George după ce la 20 m în fața mea un individ în șlapi a tras cu ditamai pușca după nu știu cine. În următoarele 30 secunde am bătut recordul la triatlonul personal: viteză până la bloc, urcare 5 etaje și încuiat toate încuietorile existente. Nu vreți să stiți cum am parcurs vreo 500 m până la stația de metrou a doua zi la 5 dimineața. Nu îmi mai doream decât să ies din Franța.
    Și apoi a fost America. Un fel de final frontier. Țara pe care mi-am dorit cel mai tare să o vizitez vreodată. Dar n-a fost o țară, am fost într-un film; ce zic eu un film…? am fost de fapt în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.
    Fără cowboy și fără împușcături.
    Recunosc însă că mi-e dor de Paris.

    Fotografii făcute în 2001 (pe film!)