RSS Feed

‘De nicăieri’ Category

  1. Pâinea cea de toate nopțile

    May 21, 2013 by Mircea

    Azi noapte am visat pâine. De fapt visez la pâine de o săptămână, pentru că nu mai ajung să cumpăr şi mi-e poftă. Când ajung acasă brutăriile sunt închise şi să mă duc la real mi-e lene.
    În vis se făcea că am un dulap întreg plin de pâine, de care nu mai ştiam şi, paradoxal, era proaspătă. În realitate am în dulap o pungă în care e niște pâine veche pe care, din nu știu ce motive, nu o arunc. Dar nici nu o mănânc, evident.
    Dacă omul visează noaptea cam ceea ce îl preocupă în timpul zilei, ar trebui să îmi fac griji. Pentru că înseamnă că nu am preocupări serioase, importante, mărețe. Cum se poate să visezi pâine? Oamenii visează la case, femei, averi, putere, și eu visez pâine ?!
    Cât am fost casnic am studiat o săptămână pe internet după cel mai silențios aspirator și după ce m-am săturat de șmotru, mi-am promis că dacă ajung vreodată bogat primul lux pe care mi-l ofer e o menajeră.
    Nevoile mărunte trezesc țeluri mărunte. Am cunoscut o refugiată afgană al cărei vis era să vândă haine la Zara.
    Acum 10 ani, dacă aș fi fost milionar aș fi vrut un Porsche și casă mare, musai cu etaj. Acum când văd câte una așa mare, un singur gând îmi vine în minte: mamă câte curățenie trebuie să facă ăla!


  2. Sfârșitul Apocalipsei

    December 21, 2012 by Mircea

    Uite că e deja seara zilei de 21.12.2012 și mă uit încă pe geam în așteptarea meteoritului care să ne-o tragă în freză odată și-odată. Nu văd decât un câine care face caca și bradul împodobit din fața magazinului “Modă pentru el și ea” care stă în stradă de vreo două săptămâni, poate-poate mai atrage ceva clienți. Pe nemții ăștia nu i-a impresionat povestea deloc, nici măcar vreo promoție la brutărie ca să scape de pâinea de pe stoc n-au băgat și ei. Se face pâine bună, merită să o mănânci până în ultima clipă. Dar n-a fost să fie nici de data asta. Sunt sigur însă că în România s-a simțit altfel, acolo spriritele sunt mai încinse și mai ales că acum, odată cu alegerile, problema politică s-a rezolvat iar cetățenii au putut să aloce mai mult timp și pentru celelalte subiecte importante cum ar fi sfârșitul lumii. Dar acum, că a trecut și asta, ce o mai fi pe ordinea de zi ? Trebuie să mă pun la curent pentru că în următoarele două săptămâni sunt în România și vreau și eu să particip.


  3. 35 + 1

    July 28, 2012 by Mircea

    Am 35 de ani și o zi. M-am trezit fără nicio înțepeneală, ceea ce e bine, înseamnă că sunt încă tânăr. De când locuiesc la țară, dorm cu geamul deschis și asta face bine somnului. Am în frigider o cutie de sarmale primită de ziua mea, fabricate tocmai în România și venite cu avionul. Cum v-am zis altă dată, la români cu mâncarea nu e de glumă.
    35 mi se pare o vârsta rotundă. E vârsta la care în general oamenii încep să culeagă ce au semănat până atunci. Succesul, ratarea, etc. Dacă ești bărbat, e un moment potrivit pentru criza vârstei de mijloc. Sau măcar pentru un început de burtă.
    Dacă m-aș întreba și pe mine unde am ajuns, răspunsul e unul singur. Nicăieri. Sunt încă pe drum. Sunt un om în tranziție. Între țara natală și țara adoptivă, între două joburi, probabil între două profesii. Nici măcar burtă nu mi-e clar dacă am făcut sau nu.
    La mine, succesul ori eșecul sunt încă chestiuni de viitor. Partea bună e că sunt într-o tranziție de catifea. N-am zbuciumuri, insomnii, griji existențiale. Tranziția mea seamană mai degrabă cu o călătorie. N-am o destinație foarte clară dar, măcar deocamdată, savurez din plin drumul.


  4. Nimic extraordinar (II)

    July 17, 2012 by Mircea

    E greu să definești normalitatea. Normal nu înseamnă neaparat bine așa cum nu pot fi de acord ca normalul este determinat de majoritate. Mai degrabă aș zice că normal este ceea ce e previzibil. Oamenii în general se așteaptă la lucruri rezonabile și firești și consideră normal când așteptările lor sunt împlinite. Autobuzul să vină la ora anunțată, strada să fie dreaptă, apa caldă să fie caldă. Normalitatea nu e doar lipsa extremelor. Normalitatea e atunci când mizeria este atât cât să nu te facă nici măcar să-ți pui problema dacă strada e de fapt curată ori murdară. Șoferii nu ocolesc capacele de canal, și nu pentru că ar fi imperceptibile ci pentru că sunt atât de neînsemnate încat nici nu s-au gândit vreodată la ele. Normalitatea nu e perfecțiunea, e un amestec de bine și de rău doar că răul e prea mic ca să fie băgat în seamă. E prea mic ca să devină o problemă în sine. E ceva pe care îl poți trece cu vederea. Normalitatea e banală și nespectaculoasă. O toaletă publică curată, un autobuz în care nu stai înghesuit sunt așa cum e un cuțit care taie ori o oaie care behăie. Lucruri care sunt așa cum trebuie să fie și nimic mai mult. Dacă oaia ar lătra ori cuțitul n-ar intra nici în unt atunci ar fi ceva anormal.
    La început normalul mi s-a părut extraordinar pentru că era o chestiune relativă. Nu puteam să evit comparația. Acum însă a trecut destul de mult timp încât să pot aprecia ceea ce văd din jurul meu la modul absolut și nu relativ. Puține mi se mai par extraordinare și pe bună dreptate. Încet-încet încep să nu mai remarc și să nu îmi mai pun întrebări.
    Anomaliile și nefirescul nu îmi mai parazitează mintea și nervii.
    Îmi pot vedea de ale mele. De problemele mele normale.
    Mai ocolesc însă uneori, instinctiv, capacele de canal. Ca să nu uit de tot, probabil.


  5. Titlurile zilei

    August 20, 2011 by Mircea

    Încă sunt conectat la două lumi, cea în care locuiesc și cea din care vin. Citesc știrile în oglindă. Într-un tab cele românești într-altul cele nemțești. Ultimele mă interesează direct, iar la cele din România mai mult din curiozitate, cred. Rar citesc mai mult decât titlurile. Veștile negative și cele pozitive alternează armonios, indiferent de locație. Două lumi devin una singură. În Berlin sunt incendiate mașini pentru a cincia noapte consecutivă. S-a terminat după 5 ani pasajul care e considerat o mare realizare. Se dorește o șosea care să lege și sudul orașului de autostradă; se discută dar nu se face, oamenii nu prea vor, strică peisajul și face zgomot… ce să faci, unii n-au deloc, alții prea multe. La nu-știu-ce spital s-a redeschis portița pentru abandonul anonim al nou-născuților nedoriți, în cartierul natal a început construcția metroului mult așteptat. Până și celebrele cabluri suspendate pe toți stâlpii au început să fie băgate în pământ. Industria serviciilor sociale este cea mai mare, chiar mai mare decât cea auto sau chimică, și are în jur de 400.000 de salariați…cine să-i mai înțeleagă?…capitalism original. Noi piste ciclabile și centre interconectate de închiriat (adică iei din punctul A bicla și o lași în B) ca în marile capitale. Asta e ceva! Un ștrand de 5 stele refăcut din donațiile populației. O femeie e dată jos din autobuz pentru că bebelușul ei făcea gălăgie. Rușinos. Compania de transport își cere scuze a doua zi. Temperatura maximă a zilei: 36 de grade. Îmi iau totuși un hanorac. E frig și plouă.


  6. Încotro?

    May 24, 2011 by Mircea

    Am un balcon așezat spre sud și seara, când se lasă răcoarea ce vine de la dealurile aflate la o aruncătură de băț, gresia de pe podea este încă caldă. Așa am ajuns să stau cu laptopul pe balcon, mult timp după ce copila adoarme și uneori și maică-sa, odată cu ea. Și ce poți să faci singur pe balcon, seara, când s-așază liniștea ? Pai, vorba lui Cocoșilă. Stai și te gândești și… te gândești și stai. Azi am descoperit că mi-e totuși dor de România. De șosele șerpuite din Apuseni care încă nu cunosc asfaltul, unde am văzut cea mai verde iarbă posibilă, de munții Făgăraș, de vacanțele nebune petrecute pe toți coclaurii, în vremuri când n-aveai prieteni pe Facebook, de prânzul săracilor luat la mănăstirea Râmeț, de sarmalele cum numai în România se pot găti, de priciul de la cabana Omu. Mi-e dor de limba română, de spectacolele de teatru. Adică, cu mici excepții, de lucrurile de care îmi era dor și când eram în România. Deci, intoarcerea n-ar rezolva mare lucru. Iar despre pitorescul Apusenilor (ca și în cazul Deltei), sunt sigur că izolarea și sălbăticia ce sunt magnet pentru turiști, nu sunt la fel de atractive și pentru localnici. Pentru mine a fost un vis să pedalez prin Apuseni dar cei care merg zilnic pe acele drumuri, pe jos, pe bicicletă sau cu mașina, sigur nu simt aceiași fiori ca și mine. Nu cumva e cinic să te bucuri de ceea ce pentru alți e un mare inconvenient (ca să nu zic corvoadă)? Nu sunt nostalgic. S-ar putea să mă întorc în România, s-ar putea să rămân aici. Sincer, aș prefera ultima variantă. Uneori mă surprind chiar dorind să plec iarăși, să simt din nou aventura începutului, să văd cum sunt și ce fac alți oameni, în alte locuri, în alte orașe sau alte țări. Când sunt atâtea lucruri formidabile în toată lumea, de ce să stai într-un singur loc ? Sunt conștient că pentru un tată cu un copil de un an, nu par tocmai zdravăn la cap. În afară de asta, îmi place totuși viața aici mai la periferia Germaniei. Ieri am fost la cules de căpșuni pe una din plantațiile din zonă ceea ce pentru Andreea (mare fană a căpșunilor) numai cules nu a fost ci mai mult un desert direct de la sursă, tocmai bun pentru stimulat anticorpi. Iar Andreea își face deja prieteni. Acum câteva zile a primit cadou de la o doamnă o salată crescută în curtea casei, aflată chiar lângă locul de joacă favorit iar azi, un domn pe bicicletă s-a oprit și, dintr-un mare buchet de flori i-a dăruit una mov (nu știu de care era că nu mă pricep). Dar cel mai tare a fost un băiețel doar un pic mai mare, care, tot în parc, a luat-o sub aripa ocrotitoare și o ducea în brațe oriunde vroia, la leagăn, la tobogan, la balasoar, etc.


  7. La început de an

    January 11, 2011 by Mircea

    Dacă a călători e un act de cultură atunci a trăi într-o altă țară trebuie să fie mult mai mult. În ultimele 4 luni am trăit nu într-una ci în două țări. Și fiecare zi petrecută aici a însemnat o experiență de excepție, pentru care îmi permit să mă felicit și să mă cinstesc cu o bere. N-am făcut nimic senzațional, fac aproape ceea ce făceam și până acum. Mă trezesc dimineața, mă duc la treabă, fac cumpăraturi la supermarket, conduc mașina, plimb copilul, ma uit la tv. Bogăția experienței vine din faptul că merg pe alte drumuri, în alte orașe, văd alți oameni, cumpăr în alte magazine, mă plimb în alte locuri, vorbesc altă limbă. Am altă locuință, altă mobilă, alți vecini șamd. Toate aceste schimbări reîmprospătează spiritul și dintr-odată cele mai banale lucruri devin foarte interesante. Ce se află la 100 metri în spatele casei ? Cum mobilezi un apartament întreg cu 1000 euro ? Care e cea mai bună bere din zonă ? (ce dilema plăcută !). Cum îi explici unui ucrainian de ce nu poate înțelege o iota din română ? Banalul „Vă rog dați-mi o pâine neagră” poate fi o adevărată provocare dar și un moment amuzant când tu și cel din fața ta nu vă înțelegeți în niciuna din sutele de limbi vorbite pe lumea asta.
    Sunt unul din oamenii care profită de o Europă unită. Aici am tras concluzia că noțiunile de patrie ori țară sunt mai degrabă pentru politicieni ori pentru cărțile de istorie. Țara mea, țara ta… e un pic caraghios să mai vorbești de așa ceva când uneori nici nu poți știi exact în care din ele te afli ! Treci din Luxemburg în Germania, din Franța în Belgia fără să-ți dai seama. Locuiești într-una, te duci la doctor în alta, muncești într-o a treia… Am constatat că a emigra nu e deloc traumatizant ci depinde de modul în care alegi tu să vezi acest proces. E ca paharul pe jumătate plin. Înainte de a fi rezolvarea unor probleme, emigrarea înseamnă o schimbare. Integrarea într-o altă cultură și o altă civilizație este o oportunitate și nu o dezrădăcinare. Am constatat că a te afla printre străini poate fi o experiență extrem de agreabilă. Pentru că și noțiunea de străin e la fel de relativă ca patria ori țara. Oamenii sunt în esență la fel, educația este cea care, pe alocuri, diminuează defectele și valorifică virtuțile.


  8. Morile mele de vânt

    October 1, 2010 by Mircea

    Cu multe secole în urmă, căzut pradă halucinaţiilor dar împins de nobile idealuri, Don Quijote se lupta cu morile de vânt, în care vedea inamici fioroşi ce trebuiau răpuşi.
    În ziua de azi nu prea mai sunt cavaleri care vor să facă lumea mai bună, mori de vânt şi monştrii odioşi. Sunt însă idealuri măreţe, visuri, halucinaţii… Rosinanta a lăsat loc cailor putere, iar în locul morilor de vânt sunt eolienele. În drumul meu săptămânal spre Luxemburg trec la un moment dat printr-o zonă plină de astfel de „mori de vânt”. Cine n-a văzut pe viu o astfel de turbină nu cred că poate să-şi dea seama cât de mari sunt. Sunt gigantice, nu mari. Una dintre ele este mai aproape de şosea, astfel încât pe măsură ce te apropii ai impresia că, în clipele următoare, vei crăpa izbit de una dintre pale dacă nu eşti suficient de norocos. Şoseaua coteşte însă la timp şi tu îţi vezi liniştit de drum, mulţumit că n-a fost nevoie să scoţi lancea pentru a răpune groaznicul duşman, aşa cum ar fi făcut cu siguranţă eroul lui Cervantes.
    De atunci am mai trecut de câteva ori prin acel loc şi voi mai trece încă. Şi de fiecare dată mă gândesc la morile de vânt ale lui Don Quijote, la speranţele, la curajul, la iluziile lui…
    Sper doar că morile mele, ale secolului 21, să-mi aducă mai mult noroc şi să mă conducă nu spre vreun regat imaginar ci măcar spre o viaţă mai bună.
    imag007.jpg


  9. 2010

    August 28, 2010 by Mircea

    A trecut ceva vreme de când n-am mai scris pe blog, de când n-am mai făcut fotografii… mai exact de anul trecut. E adevărat că n-am mai avut nici inspiraţie dar nici timp. M-am gândit că, până la urmă poate i-a venit sfârșitul și acestui blog. Unele lucruri se termina pur și simplu, altele se termină ca să facă loc la ceva nou. A fost un an plin, pentru mine, poporul român și omenire. Ca să o luăm invers. Omenirea a mai trecut printr-o epidemie de gripă, criza a lovit într-un final și Românica (deh, la noi toate ajung mai greu că doar d-aia suntem ultimii mai peste tot) pasajul Basarab e tot în construcție (început in 2006 pentru cei care nu sunt din localitate), casa cu cocoși de pe Popa Savu de care povesteam mai demult a fost în sfârșit prădată de imperialiștii imobiliari, autostrada Soarelui a fost inaugurată pentru a șasea oară, TVA-ul a crescut și el câteva procente în sondaje, dar cel mai tare și mai tare mi-a plăcut că ne-am recuperat țiganii de prin Europa și am expediat la schimb câteva mii de medici către țări mai cochete, mai bogate și mai devreme acasă.  Nici eu nu m-am lăsat mai prejos și, în 2010, am realizat urmatoarele performanțe (în ordine cronologică): am devenit tătic în ziua de Paște, mi-am luat mașină de spălat vase, am aplicat la un master în străinătate, mi-am botezat fetița, mi-au furat antena de la mașină, am fost admis la masterul din străinătate iar peste o săptămână mă însor ! Și peste două plec din România. Nu în luna de miere ci la studii. Oricum, nu uit ce-am promis…
    Și sper să fiu mai harnic la scris. Și la pozat.


  10. Cuget, deci gândesc !

    January 31, 2009 by Mircea

    Am o problemă cu risipa. Nu-mi place. Nu-mi place să am mâncare stricată în frigider. Nu-mi place să am 40 de pungi în cămără şi nici haine pe care nu le îmbrac. Dar am. Şi atunci arunc mâncarea la gunoi, dau hainele altcuiva, evident toate împachetate în cât mai multe pungi. Nu e o chestiune de bani. Dacă reuşesc să folosesc un lucru şi să-i dau un rost fie şi măcar pentru o singură dată sau o săptămână sau o oră, ori pot să-l dau cuiva care îl foloseşte sunt perfect împăcat chiar dacă e o prostie pe care am plătit de 10 ori cât face. Cumva creierul meu socoteşte că e ok să plăteşti oricât pentru orice atâta timp cât îl foloseşti într-un oarecare mod… Nu mă deranjează însă consumul. Îmi place să cumpăr, să am şifonierul şi frigiderul pline, să am la îndemână toate acele lucruri care îţi aduc plăcere sau confort, fie că e vorba de un vin, o haină, o masă la restaurant, un parfum sau cine ştie ce “gadget” electrocasnic. Nu-i nimic anormal nici să-ţi displacă risipa, nici să-ţi placă consumul. Problema apare când nu mai ştii exact care este limita între consum şi risipă. În ziua când am numărat în casă cinci paste de dinţi, trei ciocolate cât caietele studenţeşti de pe vremuri (toate începute), patru şampoane, patru aparate de ras şi şase sticle de şampanie am zis că e cazul să reconsider noţiunile de consum şi risipă. M-am aşezat strâmb (pe canapea) şi am început să judec drept, aşa cum ştie un bărbat să o facă cel mai bine: am luat telecomanda şi am început să butonez. De regulă nu trec de canalele 13-14 pentru că acolo se termină posturile pe care le urmăresc. Dar de data asta am mers mai departe. Nici nu ştiam ce grilă uriaşă de programe am pentru numai 15 lei pe lună. La butonul 43 am găsit al patrulea canal de desene animate. La 50 am descoperit că există şi alte posturi de muzică decât MTV şi VH1. Însă când am ajuns la canalul 58, am stins televizorul şi mi-am turnat un pahar de vin. Nimic nu va mai fi la fel. Cinci posturi de sport e prea mult. Va fi mult mai complicat de ţinut minte ce, unde şi la ce oră. Prea multe opţiuni pot crea probleme uneori. Când n-ai multe alegeri, cel puţin scapi de un stres. Nu e simplu nici să consumi. Acum câţiva ani, am avut la birou un telefon cu o mulţime de butoane şi butonaşe… După un an, când am plecat de acolo, mi-am dat seama că nu folosisem niciodată decat tastele 0-9 şi redial. O fi fost mare tehnologie la mjiloc, aşa… şi ? La ce-a folosit ? Risipă de butoane, frate !

     

    inn1.jpg