RSS Feed

‘Amintiri din copilarie’ Category

  1. De la Varna la Vegas. Și îndărăt.

    September 10, 2012 by Mircea

    Ceva m-a fascinat tot timpul la călătorii. Fiecare ajun al unei plecări îmi dădea un entuziasm copilăresc care făcea să pălească orice problemă existentă. Îmi amintesc bine prima excursie peste hotare, în Bulgaria comunistă, prin anii 80. Totul părea diferit, crusta de la varianta locală a ciocolatei Doina era “uau”, iar discurile de vinil cu CC Catch erau o adevărată senzaţie. Am şi până în ziua de azi un cuţit de vănătoare cu teacă din plastic pe fundul căruia este gravat: 4 leva. M-am mândrit ceva cu el de-a lungul timpului. Cuțitul din Bulgaria!
    Pe la începutul anilor 90 orizonturile s-au lărgit, odată cu deschiderea graniţelor. Am fost în Turcia. M-a fascinat opulenţa din vitrine şi de pe tarabe, ceaiul oferit de negustori şi patronul de hotel care a luat-o la dans pe una din turistele grupului.
    A trebuit să aştept anii 2000 şi faimoasa viză Schengen că să experimentez jumătatea cealaltă de Europă. În 2001 m-am îmbarcat într-un autocar cu direcţia Frankfurt. N-am dormit următoarele 36 ore. Am belit ochii cât cepele cănd am trecut “pe lângă” Budapesta. N-am văzut mai nimic, evident, dar puteam spune uite acolo e Budapesta! Lângă mine era un bărbos între două vârste care mi-a împărtăşit aceeaşi curiozitate, întinzându-şi gâtul peste scaune ca să prindă şi el “o vedere” din legendara capitală. Totuşi, drumul lui era altul. “Plec la muncă. M-am prostit la bătrâneţe. ” Mergea la Hamburg, în port.
    Când am trecut graniţa în Austria m-am simţit cum s-a simţit ardeleanul când a văzut girafa. Dacă am avut vreodată un şoc cultural atunci a fost. Mă uitam bezmetic la şosele lor, la rafinăria OMV curată ca o farmacie. La maşinile care păreau spălate cu o oră în urmă şi care purtau toate biciclete în spate (era vacanța de vară). La avioanele de agrement care zburau pe cer, la planoare, la ambarcaţiunile de toate calibrele care umblau pe lacuri. În aer, pe apă şi pe pământ era o invazie de viaţă. Toate rondurile erau pline de flori, toate casele erau ca în desenele animate cu Heidi.
    A urmat Parisul, cu Tour Eiffel și Tour de France pe Champs Elysees şi cu toate minunile lui dar în comparaţie cu austro-germania, părea cam murdar pe alocuri. În ultima noapte am stat închis făcând 13-14 în minuscula garsonieră în care m-a găzduit amicul George după ce la 20 m în fața mea un individ în șlapi a tras cu ditamai pușca după nu știu cine. În următoarele 30 secunde am bătut recordul la triatlonul personal: viteză până la bloc, urcare 5 etaje și încuiat toate încuietorile existente. Nu vreți să stiți cum am parcurs vreo 500 m până la stația de metrou a doua zi la 5 dimineața. Nu îmi mai doream decât să ies din Franța.
    Și apoi a fost America. Un fel de final frontier. Țara pe care mi-am dorit cel mai tare să o vizitez vreodată. Dar n-a fost o țară, am fost într-un film; ce zic eu un film…? am fost de fapt în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.
    Fără cowboy și fără împușcături.
    Recunosc însă că mi-e dor de Paris.

    Fotografii făcute în 2001 (pe film!)


  2. După zece ani

    January 18, 2012 by Mircea

    “‘tu-ți America mătii!”… se auzi brusc de afară și la fel de brusc ne-am trezit și noi. Era înjurătura preferată a lui Nae, care-și suduia măgarii nedisciplinați ce o luaseră razna pe pajiștile din apropiere. Nae nu era cabanierul ci un argat ceva, un om bun la toate. Era un tip micuț, cu barba scurtă și îmbrăcat într-o salopetă albastră. Îmi lăsa impresia unui matelot asprit bine de viață și de mări. Nu știu exact de ce, poate omul nu fusese în viața lui pe mare dar mie așa îmi părea. Fuma pe banca din fața cabanei și își bălăngănea picioarele prea scurte ca să atingă pamântul. Ținea țigara întoarsă spre interiorul palmei, ca oamenii simpli. Cred că trăise mult în singurătate, poate la cabană sau în altă parte. După ce că era divorțat, îl mai părăsise și fiica. “A plecat dupa p..ă în Italia!” N-avea noroc. Până și câinele îl lăsase baltă: “S-a dus cu turiștii dă-l dreacu.” Ca o ironie a sorții, acum se bucura doar de efemerele vizite ale drumeților, de la care își lua la revedere dupa 1-2 zile, lăsându-l singur cu măgarii lui neascultători. Nu te privea niciodată când îți vorbea. Se uita tot timpul în sus, spre creastă. Uneori îl auzeai spunând dintr-o dată : “Uite, vine! – Cine vine dom Nae? – Turistul, uite vine, îl văd.” Te uitai mult și bine până începeai să vezi și tu ceva. E clar ca omul avea darul vederii la distanță. Sau poate doar o nevoie acută de companie.
    La Urlea, în Făgăraș, am petrecut două nopți, înainte să pornim pe un drum istovitor via lacul si vârful cu același nume. Traseele din Făgăraș sunt cunoscute pentru lungimea lor, locurile de popas dureros de distanțate între ele. Cu oboseala fizică te mai descurci până la urmă dar sentimentul de izolare e mai parșiv. Te cuprinde încet și ține mai mult. După ore de mers, creierul se deconectează încet-încet de la realitate de la orice și imaginile cu care rămâi în cap după ceva timp par puțin ireale. Un fel de fata morgana cu efect întârziat. Nu știi exact dacă chiar ai văzut cutare sau memoria exagerează ori poate confunzi cu imaginile dintr-un film sau chiar dintr-un vis… Ca să te lămurești trebuie să te întorci acolo.
    Prietenul cu care am fost atunci pe munte nu mai este astăzi. De curând am citit că și cabana Urlea a ajuns o paragină ca urmare a dispariției proprietarului. Cine știe ce s-o fi ales de Nae. S-o fi întors pe mare ? 🙂 Măgarii lui umblă în sfârșit liberi ?…
    Sigur, viața merge mai departe. Și totuși, o întrebare ramâne: Ce legătură avea domnule America ?

     


  3. Tanti Irina

    September 9, 2011 by Mircea

    Ar fi incorect să spun că tanti Irina a fost doar o vecină de palier. De fapt, nici măcar tanti nu e corect să-i spun, că nu mi-era mătușă și nu era nici tânără. De când o știam eu a fost de fapt o bătrână. Dar sună prost să-i zic bătrâna Irina sau baba Irina și în plus tot timpul cât a trăit i-am zis tanti. Tanti Irina. A locuit vizavi mulți ani, cred că de la facerea blocului până când a murit, prin anii 90 parcă, nu-mi aduc aminte exact. N-am avut o relație rea cu tanti Irina cu excepția momentelor când mama venea  – în sfârșit! – de la serviciu iar eu abia așteptam să o trimit acasă. Îi deschideam ușa și îi ziceam gata, acuma pleacă acasă la tine. Aveam probabil 3-4 ani și ea era babysitterul meu ocazional. Nu prea mă împăcam cu grădinița, iar părinții apelau la ea uneori ca să aibă grijă de mine. Era aproape, era gratis și era sigură (nu-mi amintesc să fi fost vreodată probleme). Cu tanti Irina familia mea avea o relație cum numai cu vecinii de bloc poți să ai. Adică devii foarte apropiat deși nu ai mai nimic în comun. Era femeia care îți intra în casă fără să bată la ușă, aducând cele mai mărunte vești ca pe mari descoperiri planetare (doamna Teodorescu, știați că x-ulică bea ?). Stătea cu mama în bucătărie ore întregi (sau pe capul ei), după care simțea nevoia să îi spună ceva și lui taică-miu înainte să plece acasă. Le știa pe toate, îi spuneam Radio Șanț. Bârfa era în natura ei, cred că ar fi fost fericită să aibă un vizor la ușă prin care să vadă de la parter la etajul 10. Avea un scăunel mic pe care stătea în fața ușii în unele zile. Ce faci aici tanti Irina? Aștept pensia, răspundea ea. Era săracă și pensia de urmaș din care trăia însemna așa de mult încât îi ieșea în întâmpinare. Ca și cum vroia să aibă grijă ca pe ultimii metri să nu cumva să i se întâmple ceva pensiei și să nu mai ajungă la ea. Avea un singur bec minuscul în sufragerie și un fier de călcat cu cărbuni. Am ceva amintiri și despre soțul ei. Un domn cu nasul cârn, cu părul lins pe spate, mereu la costum cu vestă și ceas de buzunar, care pe vremuri a lucrat “la Telefoane!”. Avea un radio uriaș, Pacific (astăzi intră la categoria retro), și pe ecranul lui erau scrise diferite capitale ale lumii corespunzător posturilor de radio respective. A pus degetul pe capitala Belgiei și mi-a zis: “Brucseles”. Așa am pronunțat multă vreme, până m-a corectat mama. Avea o sobrietate care contrasta cu firea flecară a nevestii. Sau așa a reținut memoria mea de copil. Femei ca tanti Irina mai sunt multe probabil în universul de la bloc. Baba, bârfitoarea, invidioasa, băgăcioasa dar și cea de la care împrumutai o pâine când ramâneai în pană sau te mai ajutai cu cine știe ce alte treburi, după caz.


  4. O treabă sucită

    April 26, 2008 by Mircea

    La şcoală am avut mereu un ghiozdan foarte greu. L-am purtat ani de zile cu răbdare, fără să mă întreb vreodată dacă e normal să fie aşa greu. Dacă nu cumva ar putea să fie şi mai uşor. Să fiu sincer, abia prin facultate am realizat că se poate învăţa carte şi cu două coli la subraţ. Cum a fost posibil ca atâţia ani să nu reacţionez ? Unele absurdităţi se impun foarte uşor şi devin perfect legitime când raţiunea doarme. De fapt, omul are un reflex natural în a face ceea ce i se spune şi fără a se întreba de ce, atâta timp cât ceea ce îi ceri este cât de cât rezonabil. Pune pe o uşa un bilet “Folosiţi uşa cealaltă” şi garantat toţi vor căuta uşa cealalată fără să se întrebe de ce. Nouăzeci la sută din bucureşteni merg pe trotuar exact pe pista pentru biciclete. Cele două dungi galbene conţin un mesaj foarte clar: “uite poteca, pe aici trebuie să mergi” şi ei se conformează. Când mi s-a pus în spate un ghiozdan de 5 kg nu m-am întrebat de ce. Pur şi simplu l-am purtat şi gata. Dacă aş fi zis măcar o dată că e prea greu, poate şi adulţii de lângă mine şi-ar fi dat seama şi lucrurile s-ar fi schimbat.
    De drag ce-mi era, odată mi-am uitat acest ghiozdan în bancă, la şcoală. M-am întors după el gândindu-mă că poate mi l-a luat cineva. De fapt, nu prea avea cine, ceilalţi colegi le aveau şi ei de cărat pe ale lor. Mai era un băiat, Barză, care nu purta niciodata nimic după el, dar nici el nu s-a complicat. Pentru că Barză avea un principiu clar în viaţă: venea şi pleca cu mâinile goale de la şcoală.
    Astăzi nu mai port nici măcar cele două coli. Vin şi plec cu mâna goală de la birou. Am ajuns şi eu la principiile lui Barză… Da, dar cât am cărat eu pentru asta!

    dsc_0143.jpg


  5. Yannik

    July 20, 2007 by Mircea

    yanick-rama-neagra-mic.jpg


  6. Fotbal pe pâine

    April 5, 2007 by Mircea

    Când eram mic eram sigur că voi ajunge un mare fotbalist. Jucam fotbal zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi, oriunde, oricând, cu aproape oricine. Urmăream toate competiţiile, colecţionam poze cu fotbalişti, ştiam echipe întregi pe de rost şi, în general, nu îmi scăpa nimic din ceea ce avea legătură cu fotbalul. Îmi plăcea aşa de tare încât până pe la 13-14 ani nici nu concepeam că aş putea face altceva în viaţă decât să joc fotbal. Evident, am sfârşit într-un birou, înconjurat de hârţoage.
    Şi azi mai joc fotbal, din când în când, şi, din fericire pentru mine, nimic din farmecul jocului nu s-a pierdut. Îmi place să joc la fel de tare ca atunci. Oriunde, oricând, cu aproape oricine.
    f02rns.jpg

    f01rs.jpg

    f04rns.jpg

    f03rns.jpg

    f05rns.jpg