RSS Feed

2013

  1. Birocrație germană

    February 22, 2013 by Mircea

    Să revenim la nemţi că n-am mai vorbit de mult timp despre ei.
    Una din problemele lor e birocrația şi se plâng de asta. Partea bună e că birocraţia lor nu înseamnă haos. E una organizată, nemţească. Asta înseamnă că pentru cutare operaţiune trebuie să completezi un formular de 7 pagini să îl pui la poştă şi să aştepţi 3 luni răspunsul.
    Din fericire este însă clar cum îl completezi, unde îl trimiţi şi poţi fi sigur că în 90 zile ai răspunsul în cutia poştală. În prima lună în Germania am primit mai multă corespondenţă cât într-un an intreg în România. Dacă pleci mai mult de două saptămani de acasă e recomandabil să rogi un vecin să îţi golească cutia altfel rişti sa devină plină.
    Aproape totul în Germania se rezolvă cu o scrisoare. Sau, în unele cazuri, cu mai multe.
    Şi pentru cele mai simple comunicări nemţii preferă o scrisoare. Am primit scrisoare şi de la banca de sub mine ca să îmi spună că mă aşteaptă să îmi deschid cont.
    Ceea ce e puțin ciudat și nu se potrivește cu grija lor pentru mediu.
    Campionul este însă furnizorul meu de net. Dupa ce m-am abonat (prin telefon) am început să primesc acasă plicuri. Câte două-trei deodată. Nici azi nu știu dacă le-am citit pe toate. Deunăzi am cerut schimbarea conexiunii la noua adresă. Am făcut cererea online după care am început să primesc scrisori. Primele două au sosit simultan. Una îmi recapitula cererea facută deja. Cealalta îmi spunea că voi primi o alta în care mi se va comunica data exactă la care vine tehnicianul sa rezolve conexiunea. Între timp a venit și aceasta plus încă una, pe care n-am citit-o.
    Partea buna la acest obicei cu scrisori este că și pentru treburile pe care eram obişnuit să le rezolv cu drumuri multiple și diverse cozi pe la diverse birouri, aici se folosește tot poşta. Şi totul prin scrisori simple, aruncate în cutia poştală. Până și consulatul american a trimis paşaportul cu viza printr-o scrisoare simplă, deşi m-am rugat de ei să o pună recomandată. Oamenii par să aibă foarte multă încredere în poştă. Pentru că comerțul la distantă e foarte folosit plicurile nu conțin numai hârtii. Am primit în cutie obiecte precum cabluri ori baterii.
    Am ajuns să verific poșta de 2-3 ori pe zi. Dimineața vin scrisori, pe la prânz vine omul cu coletele care îți lasă un bilețel dacă nu te găsește acasă, pe urmă mai sunt ziarele gratuite livrate de copii. Și, bineînțeles, reclamele. Care sunt atât de multe încât se livrează organizat, împachetate într-un fel de copertă care e tot o reclamă desigur. Am tot atâta hârtie de aruncat cât gunoi menajer. Dacă nu s-ar recicla m-ar costa enorm pentru că mi-ar mai trebui încă un tomberon.


  2. Secui, saşi, români şi steaguri

    February 14, 2013 by Mircea

    Îmi vine în minte replica cetaţeanului turmentat “eu cu cine votez” şi, uşor adaptată, o văd la fel de potrivită în contextul agitaţilor naţionaliste de pe la noi şi de pe aiurea. “Pardon, scuzaţi, eu al cui sunt?” ar spune azi un cetăţean european turmentat. Cetăţean care, în varianta modernă e vreun indian adoptat de părinţi germani care iese bine afumat dintr-un coffee shop din Amsterdam (unde a locuit toată viaţa) şi începe să-şi pună întrebări existenţiale.
    Român de origine maghiară. Secui. Maghiar de naţionalitate română. Sas. Neamţ. Tătar cu pașaport albanez. Moldovean. Klingonian. Druid.
    Ce de opţiuni ! Şi tot atâtea dileme. Si probleme.
    Vor maghiarii autonomie? Foarte bine. Să o aibă. Şi Bucureştenii, şi moldovenii, şi bănăţenii, oltenii şi lipovenii şi machidonii şi cine ar mai vrea-o. De ce nu ? Vor limba maghiară în administraţie? Foarte bine. Eu aş pune şi germana limbă oficială. Ambele comunităţi sunt suficient de mari şi de prea mult timp aici. Au pus umărul ca toţi ceilalţi la tot ce s-a facut în România şi e normal sa aibă aceleaşi drepturi. Unde e problema ? Există destule ţări unde sunt mai multe limbi oficiale şi n-a murit nimeni din asta, ba chiar se trăieşte foarte bine. Elveţia e una din ele. În Belgia, pe lângă flamandă şi franceză există şi germana ca limbă oficială pentru că există o foarte mică minoritate germană. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Ca să nu mai amintesc de Luxemburg, a cărei limbă naţională nici măcar nu e folosită în administraţie. Au adoptat ca limbi oficiale pe cele ale vecinilor: franceza şi germana, pe care luxemburghezii le învaţă cuminţi la şcoală ca limbi străine. Ce credeţi ca se va schimba dacă, să zicem, maghiara ar deveni a doua limbă oficială în România ? Pai hai să vedem. Românii cu românii vorbesc și vor vorbi în continuare româna. Maghiarii între ei, maghiara, (pe care o vorbesc inclusiv în administraţie, că doar nu vorbesc Istvan și Gyuri româna când se află în clădirea primăriei și maghiara doar când ies la o bere). Iar intre români și maghiari, tot româna se va vorbi pentru că este limba comună. Vor fi editate actele şi legile bilingv? Foarte bine, asta crează locuri de muncă pentru traducători. În rest ? Vor trebui poate unii funcţionari locali să vorbească două limbi ? Chiar şi aşa nu văd nimic anormal atâta timp cat o astfel de măsură s-ar adopta după o perioadă suficientă de tranziţie. Pâna la urmă, dacă vrei să fi funcționar public şi alegi să faci asta într-o comunitate unde 90% din cetățenii pe care îi slujești (ca asta înseamnă functionar public, nu?) vorbesc germana sau maghiara mi se pare de bun simt să poţi şi tu vorbi limba lor. De fapt, sunt sigur că deja marea majoritate a funcţionarilor din zonele cu secui sau saşi e deja bilingvă deci problema e mai mult teoretică. România ar câștiga mult dând dovadă de deschidere şi toleranţă şi nu ar avea nimic de pierdut. Iar comunitatea maghiară ar avea satisfacția ei. Goală de conţinut dar importantă pentru orgoliul lor.
    La fel și cu autonomia. De ce atata iritare ? Unde e pericolul ? În afară de argumente emoționale (lozinci cu ameninţarea “românismului” şi alte asemenea bazaconii), n-am auzit niciodată un argument obiectiv, solid, pentru care asta ar dăuna Romaniei (ori românilor). Autonomia înseamnă mai puține decizii de la centru și mai mult din resursele proprii. Cât se poate de legitim. Descentralizarea și regionalizarea sunt procese care s-au dovedit de succes în Europa şi în lume. Şi cu şi fără minorităţi etnice, ar trebui să se accentueze și în România. Și chiar de ar fi mai mult decât atât. Să zicem federalizare, că e un cuvânt care dă frisoane. Ce mai înseamnă asta în Europa zilelor noastre unde libertatea de circulație este (sau va fi în curând) aproape totală, iar cetățenia a devenit aproape nerelevantă. Locuiesc într-o regiune de frontieră unde oameni de toate nationalităţile sunt amestecați într-o armonie de invidiat, iar apartenenţa statală preocupă prea puțin. În plus, experiența statelor federale din civilizația de tip occidental (căreia îi aparținem) demonstreză că e o opțiune de succes.
    Iar despre drapele și steaguri arborate în diverse regiuni, iar mi se pare că se face prea mult caz. Steagul a fost de când lumea simbolul unor grupuri, indiferent că e vorba de o echipă de fotbal, asociație de vânători ori cavaleri cruciați. Înțeleg o reacție emoțională, dar nu una rațională. Cartierul în care locuiesc eu are drapel propriu arborat cu mândrie în staţia de autobuz şi chiar pe mașinile unor localnici. Ca atâtea altele din Germania. Aşa că mai degrabă și-ar consuma oamenii energia în cu problemele reale decât în dezbateri inutile. Că ne turmentăm degeaba, pe uscat, fraţilor.


  3. Bucureşti, după doi ani

    January 7, 2013 by Mircea

    Micule Paris, ce-ai fost şi ce-ai ajuns! Mă uit pe pozele alb-negru de pe vremuri şi mi te imaginez chic şi micuţ. Cu Calea Victoriei plină de domni cu pălărie şi dame care vorbesc franţuzeşte. Probabil că n-aveai străzi pavate şi apă curentă peste tot dar astea erau vremurile.
    Au venit bolşevicii şi te-au mutilat. Au dus orăşenii la sapă şi ţărănimea la oraş. Au distrus oamenii, casele şi bisericile. Însă nu pe toate şi nu pe toţi. Unele au scăpat şi aşa a rămas un mutant în urmă. A venit apoi libertatea şi toţi şi-au făcut de cap cu tine. Primari ticăloşi, locuitori sălbatici. Ai devenit neîncăpător. Prea mulţi oameni, prea multe maşini, prea mult gunoi. Dar astea au fost vremurile. Nimănui nu i-a păsat. Aşa nespălat şi obosit ai ramas totuşi o atracţie. Eşti sursa Răului dar şi a Speranţei. Mai ascunzi încă locuri uimitoare şi oameni extraordinari printre cohortele de locuitori trişti şi colţoşi. Pe ici pe colo ţi-au apărut haine noi. S-au construit străzi şi pasaje moderne dar şi ghetouri pentru câinii nimănui aşa cum nimeni nu mai are.
    Probabil că nici azi n-ai străzi pavate şi apă curentă peste tot nici azi însă ai stadion de 5 stele şi mall-uri ultramoderne. E normal, astea sunt vremurile.
    Se pare că cineva vrea să te resusciteze dar nu ştiu dacă vei mai apuca să trăieşti tu până când vor termina ei.
    Apocalipsa te-a ratat de data asta. Oricum, ai fi înspăimântat-o.


  4. Parcul Drumul Taberei

    January 4, 2013 by Mircea

    Textul ăsta nu e altul din seria  “România e de căcat” şi “dincolo” e bine şi hai s-o spunem cu voce tare ca face rating. Nu e nici despre fiţele unui român care a plecat afară şi acum face pe
    isteţul. E despre copii care n-au nicio vină că autorităţile din oraş sunt cum sunt şi că părinţii lor s-au resemnat. E vorba pâna la urmă despre “a face ceva” chiar dacă e vorba doar de nişte poze şi câteva rânduri puse pe un blog cu audienţă minimă.
    Imaginile de mai jos sunt din parcul Drumul Taberei, acolo unde am copilărit şi unde tocmai am fost pentru prima oară cu fiica mea.
    Una din instalaţiile noi conţine şi o plasă de căţărat, din frânghie armată cu sârmă, aşa cum e peste tot. După cum se vede din poze frânghiile sunt rupte şi smocuri de sârmă stau orientate în toate direcţiile aşteptându-i pe copii la cotitură. Cel puţin nu erau ruginite. N-am observat dacă pe jos era vreun covor amortizant pentru că totul era acoperit de un strat gros de gheaţă pe care copiii cădeau într-o veselie.
    Am revăzut toboganele pe care mă dădeam în anii 80 şi care cred că între timp au intrat în patrimoniul UNESCO pentru că altfel nu-mi explic de ce au rămas neatinse cam din aceleaşi timpuri. Îmi amintesc şi de unele mai mari dar ele au fost desfiinţate cu mulţi ani în urmă pentru a face loc unei cârciumi proprietatea unui umflat al vremurilor.
    E adevărat că sunt şi altele mai noi, din plastic.
    V-aş spune cum se întâmpla într-un oarecare oraş din lumea civilizată (şi nu ca să mă dau mare ci pentru că multă lume pur şi simplu nu are termen de comparaţie şi cred că e bine de ştiut). Când şi când vine un nene cu un bloc notes şi un aparat foto care testează toate instalaţiile, ia notiţe şi face poze. Dacă întâlneşte părinţi le mai cere şi lor părerea. După care altcineva vine şi pune la punct ce trebuie ori măcar închide locul până când se remediază.
    Astea sunt pozele făcute pe 3 ian. În mod normal ar fi trebuit să fac o misivă către Primărie şi să întreb dacă e cineva care are grijă şi de locurile de joacă. Nu am însă timp dar dacă cineva are chef să le preia şi să le trimită e invitatul meu.
    image

    image

    image

    image
    image
    image

    image