RSS Feed

Game over

April 29, 2013 by Mircea

Un an și jumătate am fost casnic și participant la cursurile de integrare (adică de limbă germană) organizate de guvernul federal pentru imigranți. Zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni nu am făcut nimic altceva. Am căutat de lucru, am trimis sute de candidaturi, am devenit expert în căutare de joburi. Am avut răbdare, nervi, speranță, dezamăgire și din nou răbdare… Am stat atât de mult acasă încât am învățat și să gătesc. Am stat așa mult acasă câ până și fiică-mea părea că s-a plictisit de mine. Așa de mult am făcut numai treburi casnice, încât chiar devenisem bun la asta. Mă gândeam dacă vreodată voi mai face altceva. Dacă mai știu altceva. Dacă am știut vreodată ceva sau a fost doar întâmplare. Am fost jos, jos de tot. Simțeam cum miroase noroiul. Am stat așa de mult acasă că începusem să mă gândesc până și la pensie. Oare ce pensie voi avea când voi fi bătrân ? Se poate ieși la pensie din șomaj ?
Pe de altă parte, un an jumate am îmbrăcat ce am vrut, am stat cu ochii în computer numai când am vrut eu, am fost propriul meu șef, m-am dat cu bicicleta pe toate traseele din regiune, pe role, am hoinărit prin păduri, am dat de mâncare rațelor și lebedelor. Am fost la ștrand, la piscină. Am stat mai mult pe malul râului decât pe autostradă. Toate astea cu fiică-mea, nu singur. E adevărat că m-am trezit mereu cu noaptea în cap, că am mâncat rareori un mic dejun cap-coadă. N-am avut niciodată un job mai greu. Și, totuși, știam că îi voi duce dorul la un moment dat.
Realitatea e că începusem să mă împac cu situația și poate chiar aș mai fi stat acasă dar n-am avut de ales. Pe lumea asta s-au inventat de toate dar încă nu s-au inventat și roboți pe care să îi trimitem în locul nostru la muncă. Așa că am vrut să muncesc aproape orice: curier, șofer, om bun la toate, secretar part-time la o creșă.
Bineînțeles că nimeni nu m-a luat în serios. După vreo două sute de cv-uri trimise, am ajuns tot într-o bancă.
În sfârșit, se terminse. Ceea ce am început acum doi ani jumate, când am plecat din România, am terminat. M-am simțit ca un maratonist care ajunge la finish la mult timp după ce spectatorii au plecat deja acasă. Ultimul, dar măcar termina cursa.
Și asta doar pentru un nenorocit de job!


No Comments »

No comments yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

For spam filtering purposes, please copy the number 2903 to the field below: