RSS Feed

2012

  1. Sfârșitul Apocalipsei

    December 21, 2012 by Mircea

    Uite că e deja seara zilei de 21.12.2012 și mă uit încă pe geam în așteptarea meteoritului care să ne-o tragă în freză odată și-odată. Nu văd decât un câine care face caca și bradul împodobit din fața magazinului “Modă pentru el și ea” care stă în stradă de vreo două săptămâni, poate-poate mai atrage ceva clienți. Pe nemții ăștia nu i-a impresionat povestea deloc, nici măcar vreo promoție la brutărie ca să scape de pâinea de pe stoc n-au băgat și ei. Se face pâine bună, merită să o mănânci până în ultima clipă. Dar n-a fost să fie nici de data asta. Sunt sigur însă că în România s-a simțit altfel, acolo spriritele sunt mai încinse și mai ales că acum, odată cu alegerile, problema politică s-a rezolvat iar cetățenii au putut să aloce mai mult timp și pentru celelalte subiecte importante cum ar fi sfârșitul lumii. Dar acum, că a trecut și asta, ce o mai fi pe ordinea de zi ? Trebuie să mă pun la curent pentru că în următoarele două săptămâni sunt în România și vreau și eu să particip.


  2. Nu vă fie frigă!

    November 27, 2012 by Mircea

    Acum vreo doi ani, când încă nu ne așezasem la casa noastră după plecarea din România, am stat câteva zile într-un apartament închiriat. Era spre sfârșitul lui Septembrie și luasem pentru dormit niște bermude și un tricou cu mâneci scurte, că doar nu era să mă gândesc că pot suferi de frig tocmai în Germania; deși știam că toamna nu-i ca vara iar apartamentul era la demisolul unei case unde locuia și proprietarul, cumva cam la marginea unui sătuc. Ziua n-a fost prea frig dar noaptea, la țară, e răcoare nene. Așa că s-a făcut mercurul mic de tot în termometre iar eu am început să invoc agentul termic, învârtind de zor la robinetele caloriferelor. Dacă pe la 9-10 seara încă mai se mai simţea ceva prin elemenți, pe la ora 11 erau bocnă. Nu pricepeam defel de ce nu mai merge. În final am ieșit pe hol și am găsit camera unde se afla centrala. Era o matahală de vreo 2 metri înălțime așa că n-am avut curaj să mă dau la butoanele ei dar era evident că era oprită. Am bătut la ușa proprietarului sperând că îl pot convinge să o repornească. Aiurea, după ce i-am dat banii nici nu l-am mai vazut la față, cred că s-a ascuns de mine timp de 4 zile. Și chitanța mi-a lăsat-o în ușă, când eram plecat. Așa că n-am avut încotro decât să mă bag în pat și să trag pe mine pilota cea groasă din dotare. Trebuie să recunosc că am dormit buștean. Acolo sub pilotă a fost cald și bine.
    Așa am aflat eu pe pielea mea filosofia germană cu privire la încălzire. Noaptea căldura se oprește din mai multe motive: 1.noaptea nu umbli prin casă, așa că ce sens are să încălzești toate camerele când tu stai în pat; și de ce să încălzești dormitorul când oricum ești învelit cu o pătură groasă. 2. Pe frig (16-18 grade) somnul e mai bun. 3. Căldura e scumpă. Corect? Corect.
    În România statul bagă caldură în primul rând noaptea, din simplul motiv că noaptea e mai frig. Ceea ce și asta e logic. La nemți obiceiul e atât de puternic, încât în clădirea în care stau centrala se oprește automat pe timpul nopții (vreo 4-5 ore maxim). Chiar dacă fiecare apartament plătește oricum separat căldura după cât consumă. Unde pui că dormitul iarna cu geamul dechis pare să fie un sport destul de răspândit pe aici. Dacă așa sunt obișnuiți de mici, atunci e explicabil de ce la 10-12 grade (cu soare) toate decapotabilele sunt deschise, iar copiii țopăie în tricouri.
    Acuma, de voie de nevoie, m-am adaptat la stilul local dar nu regret. Mi se pare mai bun, în final. Nu îmi imaginez că în România obiceiul se va schimba prea curând. Într-o țară traumatizată decenii de frig și foamete, cred ca e cam devreme să spui cuiva “dormi în frig, că dormi mai bine”. Dar, pe bune, puteți încerca, un pic de frig face bine la somn!


  3. Și câinii emigrează

    November 2, 2012 by Mircea

    Un documentar pe un post german despre niște tatuați chelioși care aduc câini vagabonzi din România și îi duc în adăposturile din Germania. Iar aici, neamțul plătește și 200 eur pentru a adopta o potaie oarecare. Câinii de rasa pură sunt foarte rari. Vezi mai multe veverițe ori căprioare decât rotweileri, dogi, pitbulli, bull-terrieri și alți buli la un loc. Pentru că fie sunt interziși (cei periculoși), fie sunt greu de ˝înmatriculat˝ (cei potențial periculoși). Adică trebuie să îi faci câinelui un test de comportament, la un veterinar specializat în așa ceva, să vezi adicătelea dacă poate el/ea să se integreze social printre celelalte bi și patrupede fără să fie degrabă vărsătoriu de sânge. Cânele e pus în diverse situații că să vadă dom doctor dacă e nevricos și îi sare țandăra repede ori dacă știe el să se abțină și să se consume în interior. Acum, nu că toți rotwailerii ori dobermanii n-ar trece testul, numai că el costă o grămadă de bani. În plus, probabil că sunt și puii ăștia de rasă oricum foarte scumpi. Deci, revenind la vagabonzi, nu se găsește nimeni să aducă câini din România la preț de dumping ? Acuma, nu știu dacă pot nemții să adopte atâția câini câți are România dar se poate încerca. Mai sunt și alte țări prin zonă…


  4. Mai bine mai târziu…

    October 31, 2012 by Mircea

    Germania are o problemă. Oamenii trăiesc tot mai mult și se reproduc tot mai puțin. Se preconizează astfel vremuri grele pentru pensionarii ce vor să vină. De la 1000 eur pensia medie în prezent, la vreo 6-700 peste numaiștiucâți ani.
    Faptul că oamenii trăiesc mai mult pe mine mă bucură în mod special. Asta pentru că sunt un om care a făcut multe lucruri cu întârziere. Am mâncat primul iaurt la 23 de ani, am învățat să schiez la 31, am emigrat cam în ceasul al doișpelea, aș vrea să fi devenit tată mai devreme, m-am apucat de germană la 35… Până și primul telefon mobil mi l-am cumpărat când oamenii începeau treceau deja la a doua ori a treia generație iar adresa de yahoo cu numele meu nu mai era demult disponibilă când am descoperit eu internetul.
    Acum, cu speranța unor ˝prelungiri˝generoase, mi-am pus în cap să învăț și cântatul la tobe, odată ce spațiul locativ îmi va permite instalarea lor. După care urmează un TV cu LCD, plasma,LED sau ce o mai fi atunci (da, încă am tv cu tub că oricum nu îl deschid cu zilele) și, cine știe, poate mă apuc și de mâncat spanac. Vă țin la curent…


  5. Curat democraţie

    October 28, 2012 by Mircea

    Printr-o mişcare democratică şi multietnică astăzi a fost înlăturată una din profesoarele de germană de la curs. O grupă de afgani, sirieni, bulgari, români, cehi, slovaci, turci şi spanioli au trimis-o la vestiare, chiar pe teren propriu, pe frau dozent. Ce ironie! Cu o zi înainte ne explicase cum ne plateşte ea nouă cursul de integrare din impozitele ei. Ceea ce e adevărat. Dar numai parţial. Madam a uitat că plătim şi noi din buzunarul nostru o parte din curs. Drept pentru care, aşa cum corect a remarcat şi conducerea şcolii, suntem clienţi şi deci avem şi noi dreptul la un spitz în posteriorul celor care nu ne plac. Imigranţi, imigranţi, dar şi euroii noştri au stemă.


  6. Integrationem est!

    October 27, 2012 by Mircea

    De ceva vreme am început cursul de limba germană. Era și cazul, ca altfel nu reușeam să țin pasul cu fi-mea care, de când cu grădinița, a început să mă ia deja uneori direct pe germană. Statul organizează pentru străini ceea ce se numește Integrationkurs. În esență, un curs intensiv de limbă germană, inteligent subvenționat. Adică inițial plătești jumate din preț iar dacă la sfârșit dovedești ca ai și învățat ceva pe banii lor mai primești înapoi încă 25%. Deci, în final, plătești cam 60 cenți pe oră. Asta ține cam 8 luni, până când ar trebui să vorbești limba suficient cât să te descurci cu toate cele.
    Cum ar zice nea Gigi, la curs e frumos, vine lumea, mai cunoști oameni, mai bei o cafea la bufet…și uite așa mai afli tot felul de oameni și povestea lor despre cum au ajuns în Germania. Sunt azilanții, care ajung aici clandestin, e categoria bunicilor care vin dupa copii să aibă grijă de nepoți, apoi noile valuri de emigranți din sudul Europei, cum ar fi spaniolii. Sau întârziații, unii care sunt de mult aici și vorbesc deja limba dar s-au gândit ei că ar fi cazul să o vorbească și corect (gramatical).
    Germana e mai grea primii 2-3 ani, pe urma o dovedești tu. Mă face să ma gândesc la LEGO, pentru că combini și dezbini mereu câte ceva ca să formezi un cuvânt nou. Nu mi se pare că seamană deloc cu firea nemților. Li s-ar fi potrivit mai mult engleza, care e mai simplă și mai practică. Dar mai vedem după ce mai aprofundez. Și germana și pe germani.
    Pe curând!


  7. De la Varna la Vegas. Și îndărăt.

    September 10, 2012 by Mircea

    Ceva m-a fascinat tot timpul la călătorii. Fiecare ajun al unei plecări îmi dădea un entuziasm copilăresc care făcea să pălească orice problemă existentă. Îmi amintesc bine prima excursie peste hotare, în Bulgaria comunistă, prin anii 80. Totul părea diferit, crusta de la varianta locală a ciocolatei Doina era “uau”, iar discurile de vinil cu CC Catch erau o adevărată senzaţie. Am şi până în ziua de azi un cuţit de vănătoare cu teacă din plastic pe fundul căruia este gravat: 4 leva. M-am mândrit ceva cu el de-a lungul timpului. Cuțitul din Bulgaria!
    Pe la începutul anilor 90 orizonturile s-au lărgit, odată cu deschiderea graniţelor. Am fost în Turcia. M-a fascinat opulenţa din vitrine şi de pe tarabe, ceaiul oferit de negustori şi patronul de hotel care a luat-o la dans pe una din turistele grupului.
    A trebuit să aştept anii 2000 şi faimoasa viză Schengen că să experimentez jumătatea cealaltă de Europă. În 2001 m-am îmbarcat într-un autocar cu direcţia Frankfurt. N-am dormit următoarele 36 ore. Am belit ochii cât cepele cănd am trecut “pe lângă” Budapesta. N-am văzut mai nimic, evident, dar puteam spune uite acolo e Budapesta! Lângă mine era un bărbos între două vârste care mi-a împărtăşit aceeaşi curiozitate, întinzându-şi gâtul peste scaune ca să prindă şi el “o vedere” din legendara capitală. Totuşi, drumul lui era altul. “Plec la muncă. M-am prostit la bătrâneţe. ” Mergea la Hamburg, în port.
    Când am trecut graniţa în Austria m-am simţit cum s-a simţit ardeleanul când a văzut girafa. Dacă am avut vreodată un şoc cultural atunci a fost. Mă uitam bezmetic la şosele lor, la rafinăria OMV curată ca o farmacie. La maşinile care păreau spălate cu o oră în urmă şi care purtau toate biciclete în spate (era vacanța de vară). La avioanele de agrement care zburau pe cer, la planoare, la ambarcaţiunile de toate calibrele care umblau pe lacuri. În aer, pe apă şi pe pământ era o invazie de viaţă. Toate rondurile erau pline de flori, toate casele erau ca în desenele animate cu Heidi.
    A urmat Parisul, cu Tour Eiffel și Tour de France pe Champs Elysees şi cu toate minunile lui dar în comparaţie cu austro-germania, părea cam murdar pe alocuri. În ultima noapte am stat închis făcând 13-14 în minuscula garsonieră în care m-a găzduit amicul George după ce la 20 m în fața mea un individ în șlapi a tras cu ditamai pușca după nu știu cine. În următoarele 30 secunde am bătut recordul la triatlonul personal: viteză până la bloc, urcare 5 etaje și încuiat toate încuietorile existente. Nu vreți să stiți cum am parcurs vreo 500 m până la stația de metrou a doua zi la 5 dimineața. Nu îmi mai doream decât să ies din Franța.
    Și apoi a fost America. Un fel de final frontier. Țara pe care mi-am dorit cel mai tare să o vizitez vreodată. Dar n-a fost o țară, am fost într-un film; ce zic eu un film…? am fost de fapt în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.
    Fără cowboy și fără împușcături.
    Recunosc însă că mi-e dor de Paris.

    Fotografii făcute în 2001 (pe film!)


  8. Viața la țară

    August 22, 2012 by Mircea

    Mă întreb de multe ori câte din avantajele traiului prezent se datorează faptului că sunt în Germania sau doar a faptului că trăiesc, în fapt, cam la țară. Mai precis în periferia unui oraș turistic, cochet și animat, într-un cartier ce a fost cândva un sat și care, practic, a ramas în tot un sat. Ca om care a trăit toată viața într-un oraș mare (și fără bunici la țară), poate chiar prea mare pentru nivelul lui de dezvoltare, unde a ajunge la o bucată de natură presupunea un drum de 30-40 minute cu mașina în cel mai bun caz, faptul că pot fi ajunge pe dealuri, în pădure, la marginea unui râu în doar câteva minute de mers cu mașina, bicicleta sau chiar pe jos este un lucru care încă mă șochează. Și cu atât mai mult cu cât nu trebuie să fac nicio concesie confortului sau modernității. Am apă curentă, canal, asfalt, magazine și aceleași câteva minute mă despart de un oraș unde găsesc tot ce nu am la mine în sat.  Sunt inversul copilului crescut la țară și care rămâne cu gura căscată când vede prima oară tramvaiul. Tot un fel de sălbatic sunt și eu. Mă plimb printre câmpuri, privesc apusul peste dealurile din spatele casei cu voluptatea cu care respiram aerul din Bucegi după 6 luni trăite din București. Pe fereastra din dormitor văd dealuri împădurite. E primul lucru la care mă uit dimineața, să fiu sigur că mai sunt acolo. Și ce bine că sunt !
    Dacă o iau hai-hui cu bicicleta ajung repede în Apuseni, la Moeciu, sau prin podișurile Transilvaniei. Și nimeni nu mi-a spus că sunt atât de aproape. Erau la o aruncătură de băț, dincolo de dealuri!
    Da, e bine la țară. E bine că doar traversez strada ca să iau pâine proaspată de la brutaria din colț (chiar e pe colțul străzii), a cărei patroană stă câteva case mai încolo. E bine că poștașul mă cunoaște și îmi lasă pachetul și dacă mă vede pe stradă sau în parc. E bine că am locuri de parcare câte vreau, că mă salut cu aproape toată lumea pe stradă, că îmi las bicicleta nelegată la dentist ori mașina cu geamurile deschise dacă e prea cald.
    Și imi amintesc prima zi când am văzut satul ăsta; era o zi ploaiasă, mi se părea fundul lumii. Mă uitam și mă întrebam: “Ce dracu caut eu aici?”


  9. Top 3

    July 31, 2012 by Mircea

    Socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Adevărat spus. Multe din cele ce mi s-au întâmplat în ultimul an şi jumate confirmă zicala. Spre exemplu, nu am intenţionat niciodată să ne stabilim în Germania dar conjuctura planetelor a făcut în aşa fel că taman acolo să nimerim. Şi n-am nimerit rău. Cum topurile şi statisticile sunt mereu la modă iată o listă personală cu câteva din beneficiile de bază, gratuite şi imediate accesibile oricărui om de rând ce vieţuieşte paşnic între graniţele Vaterlandului.
    3.Bratwurstul. Am fost avertizat de la început: “Cel mai important cuvânt din limba germană este bratwurst.” Nu mi-a trebuit mult până am înţeles de ce. Se produce în variate modele, dimensiuni şi culori. Unele mai bune ca altele. La orice bâlci, sărbătoare, adunare, cârnaţii sunt nelipsiţi. Pâna şi la sărbătoarea căpşunilor există un stand care vinde bratwurst.
    2.Biciclismul. Nemţii par să se fi născut pe bicicletă. Sau daca nu s-au născut cu siguranţă au primit una la scurt timp după. 40% din nemţi folosesc bicicleta de câteva ori pe săptămână iar 15% zilnic. Au şi unde. O reţea de 12.000 de km de rute cicliste străbate Germania în lung şi în lat şi chiar în diagonală. Plus ce mai e prin localităţi şi rutele regionale. Se merge pe două roţi la muncă, la cumpărături, la şcoală.
    1.Toleranţa. Spre deosebire de Ştefan cel Mare, pe plaiurile astea non-mioritice oamenii sunt foarte toleranţi şi deloc degrabă vărsătoriu de sânge. Să zicem că nu opreşti la trecerea de pietoni. Ceva foarte puţin probabil având în vedere că aici şoferii cedează uneori pietonilor şi când nu e trecere. În loc de tradiţionalele flegme, înjurături şi alte urări, primeşti cel mult o privire mirată sau chiar o mare şi nemeritată porţie de ignoranţă. Nimic despre morţii, răniţii, mamele ori ‘mnezeii lui de emigrant.
    Premiul pentru popularitate: Deşi nu mai face parte din topul meu, ar fi nedrept să las la o parte berea. În Germania ea are 3 calităţi: e multă, e bună şi e ieftină.
    Aşadar, chiar dacă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă, asta nu e neapărat ceva rău.


  10. 35 + 1

    July 28, 2012 by Mircea

    Am 35 de ani și o zi. M-am trezit fără nicio înțepeneală, ceea ce e bine, înseamnă că sunt încă tânăr. De când locuiesc la țară, dorm cu geamul deschis și asta face bine somnului. Am în frigider o cutie de sarmale primită de ziua mea, fabricate tocmai în România și venite cu avionul. Cum v-am zis altă dată, la români cu mâncarea nu e de glumă.
    35 mi se pare o vârsta rotundă. E vârsta la care în general oamenii încep să culeagă ce au semănat până atunci. Succesul, ratarea, etc. Dacă ești bărbat, e un moment potrivit pentru criza vârstei de mijloc. Sau măcar pentru un început de burtă.
    Dacă m-aș întreba și pe mine unde am ajuns, răspunsul e unul singur. Nicăieri. Sunt încă pe drum. Sunt un om în tranziție. Între țara natală și țara adoptivă, între două joburi, probabil între două profesii. Nici măcar burtă nu mi-e clar dacă am făcut sau nu.
    La mine, succesul ori eșecul sunt încă chestiuni de viitor. Partea bună e că sunt într-o tranziție de catifea. N-am zbuciumuri, insomnii, griji existențiale. Tranziția mea seamană mai degrabă cu o călătorie. N-am o destinație foarte clară dar, măcar deocamdată, savurez din plin drumul.