RSS Feed

Despre încredere

November 15, 2011 by Mircea

Un clişeu bine-cunoscut spune că între România şi occident e o diferență de zeci de ani. După mine e o greșeală pentru că socotește această diferență dintre România și – generic vorbind – “vest” drept o simplă chestiune de timp. Ca și cum scurgerea anilor aduce cu sine progres, civilizație, dezvoltare, educație, etc. Diferența dintre “est” și “vest” este în primul rând una de ordin cultural și nu temporal. Acum, la peste 20 de ani de la sfârșitul epocii “întunericite”, se vede destul de limpede asta. În ultima vreme, ocupat fiind cu diverse demersuri administrative în ambele părți ale Europei, am conștientizat unul din elementele esențiale care diferă între cultura româno-latino-balcanică, din care vin și cea în care trăiesc: încrederea. Încrederea pe care oamenii o au pur și simplu unii în alții și modul în care le schimbă viața de zi cu zi.
În România (mă refer la România dar sunt convins că e valabil pentru multe alte ţări apropiate nouă dpdv cultural/politic etc) relațiile sociale sunt marcate de un fel de prezumție de vinovăție. Orice necunoscut este suspect până la proba contrarie. Dacă mergi pe stradă şi esti abordat de un om care îţi propune ceva sau îţi cere ceva primul gând este ăsta cu ce vrea să mă păcălească? Recunoașteți că nu e așa. Recunosc şi eu că până la un punct e şi justificată această mentalitate. Neîncrederea în semeni se manifestă şi la nivel instituțional. Autoritățile, partidele, băncile, corporațiile, ziarele, administratorul, service-ul auto ne mint, ne dezinformează și ne vor răul. Brânza nu e brânză, în benzina se pune apă, bio nu e bio. Ceea ce admit că poate fi adevărat dar numai într-o anumită măsură. Să prezum că tot ce vine dintr-o anumite direcție este rău mi se pare greșit și distructiv. Sentimentul de neîncredere s-a întins ca o pată de petrol în mare, mânjind fără discernământ în stânga și-n drepta. Neîncrederea este atât de mare încât un scut s-a ridicat în jurul fiecăruia, dar nu unul defensiv ci mai degrabă unul ofensiv. Acroșezi pe cineva din greșeală sau pui prea multe întrebări și te trezești cu priviri acre, replici tăioase sau înjurături. Cel mai grav este însă că şi instituțiile acționează în relația cu oamenii plecând de la premisa eventualei fraude. Birocrația excesivă nu este altceva decât expresia neîncrederii în cetățean. Hârtii peste hârtii care trebuie să asigure că totul e în regulă și că la mijloc nu e o fraudă. Ca să renunț la o indemnizație plătită de stat nu a fost suficientă declarația mea scrisă. Simpla renunțare a titularului nu ajunge. Trebuie să explic motivele pentru care renunţ şi să le şi dovedesc cu acte ! Dacă cumva mint? (n-ar trebui să fie suficient simplul fapt că eu nu mai vreau să primesc bani?). Atât de absurd a ajuns!  Orice act, orice demers trebuie făcut personal sau prin procură autentică! De sute de ani s-a inventat poșta, ca să ne ducă hârțoagele de colo-colo. O mai folosește cineva în România? Banala procură sub semnătură privată, care reprezintă regula în dreptul nostru, nu mai are nicio valoare. Nu e suficient de sigură. Nu mai vorbesc de internet. Nu, în Romania totul trebuie făcut personal. Ai de ridicat o hîrtiuța ? Trebuie sa vii personal să o ridici. De ce nu poate funcționarul sa o pună la poștă? Eu scap de drum, el scapă de prezența mea la ghișeu, care oricum îl irită. De ce? Pentru că la mijloc poate fi o fraudă. Daca semnatura e falsa? Sau adresa poștală ? În alte țări, cu adevărat civilizate, regula este comunicarea prin poștă. Descarci de pe net documentele și le pui la poștă cu actele indicate. Răspunsul vine tot prin poștă. Nu te deplasezi, nu aglomerezi traficul, nu stresezi funcționarul. Nici el pe tine. Toate formalitățile pe care a trebuit să le rezolv aici de când m-am mutat s-au făcut prin poștă sau pe internet, cu 3 excepții (din care una am senzația că puteam sa o rezolv și de la distanță). Până și la bancă am reușit să-mi fac soția cotitulară de cont fără ca ea sa treacă vreodată pe acolo. Inimaginabil pentru România. Habar n-am unde sunt birourile firmei de net și telefonie, nu i-am văzut în viața mea la față. Contractele s-au trimis prin poștă, echipamentele la fel (și nu, n-a venit nimeni să-mi găurească pereții ca să tragă cabluri). Am încercat o eu dată să mă duc așa românește, să rezolv o problemă la Ministerul Învățământului. S-a uitat la mine recepționerul: unde vreți să mergeți? La biroul de echivalare diplome (trebuie să fie un birou unde se duc oamenii care vor să-şi echivaleze diplomele, nu?!). Păi n-aveți unde să mergeți. Trimiteți prin poștă cererea și actele. În Romania dialogul a fost următorul: ce acte imi trebuie sa radiez de la finanțe un PFA care nu mai există?Aaaa, păi sunt mai multe,… trebuie să veniți aici….e un formular, un caiet…nu, nu,… trebuie să veniți aici. Fac o paranteză: faptul că un PFA nu mai există este o informație publică, accesibilă gratuit oricui, pe internet, în maxim 60 secunde. Cu toate astea, eu trebuia sa mă duc acolo și să duc x acte… N-am mai îndrăznit să-i spun că doream să le trimit prin poștă. Vânzările pe ebay se fac cu plata înainte, fără contracte, fără nimic… Noțiunea de copie legalizată e de domeniul istoriei. Copia simplă e acceptată de orice instituție, nimeni nu pune la îndoială corectitudinea ta. Autorizezi pe oricine să-ți debiteze contul bancar pe orice bucată de hârtie. Chiria, creșa, utilitățile, netul, asigurările, toate se plătesc așa. Beneficiarul merge la bancă, arată semnătura ta și îți ia banii din cont. Și toată lumea e cât de se poate de liniștită cu modul ăsta de lucru. Sunt sigur că există țepe. Probabil foarte puține. Și reprezintă un preț prea mic pentru beneficiile pe care le aduce în final. Aceeași atitudine am întâlnit-o și în America. Mi s-a spus că încrederea de genul ăsta face lucrurile să meargă înainte foarte ușor. Ceea ce înseamnă că opusul ei e o veritabilă frână, ipoteză care explică multe. Știu că în România lucrurile nu pot merge chiar atât de departe, pentru că ar fi dezastru. Dar cel puţin la nivel autorităţi-cetăţean lucrurile s-ar putea simplifica dacă am regăsi două lucruri pierdute. Încrederea şi serviciile poştale.


4 Comments »

  1. […] Teodorescu – Despre încredere Share this:FacebookTwitterEmailLike this:LikeBe the first to like this […]

  2. veronica dragomir says:

    nici ca puteai sa o spui mai bine 🙂

  3. Daniela Gladunea (Nitu) says:

    Superbe scrierile tale. Felicitari! Am si eu o fetita ca si tine 🙂 Nu stiu dc mai stii dar am lucrat in acelasi loc candva…
    Toate cele bune!

Leave a Reply to Mircea Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

For spam filtering purposes, please copy the number 1099 to the field below: