RSS Feed

2009

  1. O iarnă de 7 grade. Pe Richter

    December 20, 2009 by Mircea

    A venit iarna. Care, aşa cum ne-a zis preşedintele, nu-i ca vara. Ceea ce totusi, poate nu-i chiar aşa o inepţie. Sunt unii care încă nu-şi dau seama ce înseamnă iarna. Cum ar fi primarii din Bucureşti. Primarii, nu primarul, aţi citit bine, pentru că Bucureştiul e oraşul cu 7 primari, dacă aţi uitat. Unii au 7 coline, noi avem 7 primari.
    După primele 24 ore de ninsoare, totul a fost paralizat. De fapt, în România iarna nu e un anotimp, e o calamitate. Spui iarna cum spui cutremur, inundaţie, incendiu, etc. În Bucureşti, nu s-au curaţat şoselele de zăpadă decât după vreo două zile. Pardon, au început să se cureţe câteva bulevarde după două zile. Primariile au zis că şoferii sunt de vină, că au ieşit un milion de maşini pe stradă şi nu s-a putut curăţa. Şoferii l-au injurat pe Oprescu; ceea ce mi se pare rezonabil. Oprescu pe drumari, că au fugit cu banii de antiderapant. Dacă Oprescu e atât de fraier încât să-l fure partenerii, ar trebui să-şi dea demisia. Zic eu. N-avem nevoie de papagali ci de bărbaţi. Şmecheraş la vorbă, dar cam păcălici la fapte domnu doctor.
    Nişte buldozere sictirite dau zăpada de pe carosabil. Adică o dau peste parcările de pe partea dreaptă. E şi asta un fel de reciclare a zăpezii. Şoferii “se râd” pe seama proprietarilor care îşi vor găsi maşinile îngropate dimineaţă. Ar putea întoarce lama buldozerului şi să dea zăpada pe stânga, pe spaţiul verde dintre benzi, unde nu deranjează pe nimeni. Cine să le spună asta ? Cui îi pasă ? A doua zi dimineaţa, vin şoferii cu lopeţile şi îşi eliberează maşinile de sub nămeţii aruncaţi de maşinile de deszăpezire (sau, în acest caz, de înzăpezire). Evident, ei aruncă zăpada din nou în stradă. După care pleacă cu maşina şi un altul vine şi ocupă locul gata curăţat. Primul se întoarce şi se oftică. A mai fost şi naiv, să lase un afiş “Vă rog nu parcaţi, am muncit la lopată !”
    Tramvaiul 41, ultima redută a transportului public de suprafaţă (adică singurul mijloc de suprafaţă care încă merge), nu mai merge. E blocat la intersecţia cu 1 Mai. Nimic nou, se întâmplă în fiecare an, în prima zi de ninsoare. Sunt 4-5 tramvaie unu după altul care nu pot depăşi intersecţia. Poliţia vine şi dă prioritate celorlalte sensuri. Şi eu care credeam că transportul public este prioritar.
    Autorităţile au fost luate prin suprindere de iarnă, ca în fiecare an şi ziarele remarcă din nou ironic acest lucru, ca în fiecare an. Oare nu se găseşte niciun şmecher să ne ia toată zăpada şi să o exporte ?

    3.jpg


  2. Maşina face pe om

    November 29, 2009 by Mircea

    Când stai mai mult în trafic decât pe trotuar, vrei nu vrei începi să judeci oamenii prin maşinile pe care le au şi prin modul în care le conduc. Cum în România (şi nu numai) maşina e un element important al statutului social, e destul de uşor şi chiar interesant să asociezi oamenii şi moravurile cu tipurile de automobile.
    Eu am descoperit cel puţin 4 categorii sociale după criteriul automobilistic.
    Într-o ordine absolut întâmplătoare ar fi următoarele.
    O categorie interesantă dar pe cale de dispariţie (şi cam uitată de public) o reprezintă proprietarul de Cielo, Espero, Leganza. Aştia sunt cam toţi bărbaţi, undeva pe la 40-50 ani. Poartă trening sau geacă de piele de la turci, au cel puţin un ghiul pe deget. Ei au fost prin anii 90 primii băieţi isteţi care au făcut ceva bani, fie cu un stand în angro, fie cu un butic fie cu o învărteală de tranziţie. Au fost primii şmecheri “de masă” deoarece atunci cam astea erau cele mai tari maşini pe la noi. Specia lor e pe ducă şi vor dispărea odată cu maşinile pe care le au. Cei mai perseverenţi au intrat în categoria gipan, de mai jos. Ceilalţi au rămas cu maşinile lor prăfuite care nu mai impresionează pe nimeni, doar ca pionieri ai capitalismului românesc.
    Categoria grea o reprezintă proprietarul de Mercedes, Lexus, Maserati şi în general tot ce înseamnă gipan (adică maşina mare şi foarte mare, ale cărei dimensiuni sunt invers proporţionale cu creierul proprietarului). Această categorie aparţine clasei sociale a “îmbogăţiţilor” ca să folosesc un termen foarte larg. Băieţi deştepţi, fete oportuniste, buzate, siliconate, ţâţoase, cu telefoane la fel de scumpe şi cu atitudine de genul “am geantă vuiton, restu e proşti”. Probabil foşti bişniţari, valutişti dar care au avut ceva mai multă minte şi perseverenţă ca să depăşească stadiul ăsta şi au devenit afacerişti mai mult sau mai puţin dubioşi. Dacă aţi văzut vreo isterică cu ţoale scumpe care merge în diagonală vorbind la telefon, fiţi siguri că face parte din această categorie. Paradoxal, cei mai mulţi dintre ei locuiesc încă la bloc.
    O categorie care este din ce în ce mai răspândită este cea a clasei de mijloc în formare. Ei sunt recunoscuţi după maşini de mărci modeste, cumparate cu rate multe la bancă. Renault, Opel, Volkswagen (exclus Touareg) sau poate una japoneză dacă e mai cu dare de mână. Femei şi bărbaţi deopotrivă, tineri, eventual familişti. Băieţi la costum, fete cochete salariate la corporaţii, mulţi dintre ei au încă probleme să conducă civilizat, parchează ca un cur, mai taie coloana şi se dedau la alte mici gesturi de nesimţire. Sunt totuşi cei mai acceptabili şi cu potenţial mare de a deveni şoferi de bun-simţ într-un viitor nu prea îndepărtat.
    O categorie aparte este cea a şoferilor de BMW. Asta e cea mai omogenă categorie. Bmw-ul are un bărbat la volan, între 20-40 ani, îmbrăcat în trening adidas/nike/puma, şapcă la fel, toate originale plus ochelari de soare. După caz, mai are şi un lanţ gros la gât. De profesie combinator ori doar un băieţaş cu asipraţii de combinator care a strâns din cur până la ultimul bănuţ ca să aibă BMW. Maşina e lovită, zgâriată, lipită cu scoci, murdară, tunată, la a patra sau a cincia mână.
    Ultima categorie şi cea care ar trebui să primească premiul publicului pentru popularitate, e cea a proprietarilor de Dacie 1310. Confirmând principiul bine cunoscut al fabricantului de la Piteşti, “merge şi-aşa”, Dacia şi dacioţii reprezintă adevăraţii luptători de guerillă în faţa noilor valuri de capitalişti, corporatişti, ciocoi, manelişti care au umplut străzile României cu maşini străine. Proprietarii lor sunt mai în vârstă iar maşinile lor ajung uşor la peste 20 de ani vechime. Spre lauda lor, au dovedit că pot avea maşini mai curate şi mai îngrijite decât bmw-iştii deşi le freacă cu o simplă cârpă în faţa blocului, obligatoriu echipaţi în tradiţionalul halat albastru de atelier. Oameni economi, adversari ai risipei de combustibil, ei folosesc maşina doar la ocazii, ajungând să ruleze chiar şi 1000 km pe an ! Tot pentru economie, noaptea merg cu farurile stinse sau cel mult cu poziţiile aprinse. De multe ori stopurile sunt arse deci e bine să păstrezi distanţa. Într-un fel, dacioţii sunt opusul speciei Daewoo, care a avut o existenţă efemeră. Ei nu se dau bătuţi iar prezenţa lor pe şosele este încă semnificativă. Cu puţin noroc, s-ar putea să le supraviţuiască tuturor.

    Precizare: cele de mai sus reprezintă o viziune subiectivă, pamfletistă şi superficială a subsemnatului asupra unei lumi văzute prin parbrizul murdar, prăfuit, aburit,… mă rog, după anotimp. Ştiu că printre cei ironizaţi mai sus se află şi domni
    adevăraţi şi doamne autentice, care au simţul umorului şi în faţa cărora îmi scot pălăria.

    dsc_0085.jpg


  3. Americanii, hamburgerii şi prostia

    November 20, 2009 by Mircea

    Înainte să ajung în America mă aşteptam ca americanii să fie nişte graşi care mănâncă numai hamburgeri, nişte proşti, nişte paranoici pe care nu trebuie să-i ating sau să-i privesc mai mult de două secunde ca să nu mă reclame la poliţie şi nişte oameni traşi la indigo, care gândesc, mănâncă, scriu, conduc şi fac pipi la fel, aşa cum le dictează guvernul, corporaţiile, masonii,  NASA ori asociaţia şahiştilor bărboşi. Ei bine, exagerez, ştiu. Dar nu eram departe.
    Am văzut graşi în America e adevărat, dar nu atâţi cât mă aşteptam. De fapt, graşii lor sunt în primul rând mult mai graşi decât graşii noştri, asta e sigur. N-aş băga mâna în foc că sunt şi mai mulţi. Cred că de aici vine şi impactul puternic.
    E adevărat că în toate restaurantele găseşti hamburgeri dar asta nu e decât un sfert din adevăr (sau poate jumătate în cazul unui hamburger dublu). N-am văzut în nicio ţară din Europa hipermarketuri (da, hiper, aţi citit bine) dedicate exclusiv alimentelor bio, cu produse de la pâine până la prăjituri şi condimente, carne, dulciuri, etc. Tot în America am mâncat cea mai bună friptura de vită şi tot acolo am băut cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată (n-am fost încă în Cehia, recunosc).
    Cât despre paranoia şi formalismul lor … În câteva zile mi s-au întâmplat următoarele: o ospătăriţă aproape m-a luat în braţe (zâmbind, evident) când mă rătăcisem în restaurant, de două ori câte un localnic ne-a oferit ajutorul când ne holbam la hartă prin mijlocul oraşului iar în Boston un vânzător ne-a întâmpinat într-un magazin de vinuri cântându-ne. Plimbându-ma trei săptămâni printre americani, am realizat că multe din miturile care circulă pe seama lor nu sunt neapărat false dar sunt precum efectele adverse ale medicamentelor. Dacă spui că aspirina e un acid care îţi face rău la stomac, teoretic spui un adevăr dar practic minţi ori eşti prost informat. Poţi accepta nişte “rele” mai mici dacă vin la pachet cu beneficii mai mari. Spre exemplu, americanii sunt foarte încrezători. Probabil că pentru asta sunt uşor de manipulat (sau de îndoctrinat, cum se spune pe la noi). Ei bine, când oamenii au o mai mare incredere intre ei multe lucruri se mişcă înainte cu o uşurinţă extraordinară. Sunt mai prietenoşi, mai relaxaţi. Afacerile se fac mai uşor, birocraţia scade, etc. Reversul acestei încrederi e vulnerabilitatea desigur. Poţi să fi manipulat, păcălit ori să pari fraier. Dar nu poţi să vezi doar viciul fără să vezi şi beneficiile de pe urma lui. Iar deocamdată, la ei, avantajele au întrecut dezavantajele.
    Despre pretinsa lor prostie şi incultura lor ce ar fi de zis ? Să nu uităm că în America cineva a vrut ca în fiecare familie să existe un automobil, că, într-un garaj, a fost conceput primul computer de birou, că acolo s-a inventat internetul ori că numai acolo Google ori Youtube puteau să devina ceea ce sunt astăzi. Sau că cel mai mare institut tehnologic, unde astăzi se cultivă idei şi proiecte care n-au apărut încă nici în filmele de pe AXN SciFi se află tot la ei. De ce oare ? Pentru că nu sunt suficiente o istorie de mii de ani, tradiţii complexe, eroi în cărţi de istorie, bani ori olimpici pe banda rulantă ca să mergi înainte ci, mai ales,  să ai o minte liberă (o altă formă a libertăţii). Americanu prost, deştept, gras, slab, citit ori incult nu ar spune “du-te domle d-aici că nu se poate…” ci mai degrabă “great, just do it !”

    dsc_0029.jpg


  4. Şi nişte poze

    November 18, 2009 by Mircea

    Aş fi vrut să fac un post special dedicat New Yorkului. Din păcate m-a dezamăgit prea tare aşa că m-am supărat şi am decis să nu pomenesc mai nimic despre dânsul. Totuşi, câteva poze vă pot arăta, din NY şi nu numai. Click aici.
    Am să revin cu un epilog pentru seria americană cât de curând, când o să reuşesc să şi leg câteva cuvinte în acest sens. Deocamdată, vă rog să vă uitaţi pe cele mai bune poze de acolo. Nu pe asta de mai jos, pe alea de mai sus.

    dsc_0055-1.jpg


  5. America (5) – Las Vegas

    September 8, 2009 by Mircea

    Ca să ajungi în Las Vegas din California trebuie să mergi mai bine de 3 ore prin deșert. Într-o parte deșertul Mojave, în cealaltă Valea Morții. Văzut din mașină deșertul e un peisaj spectaculos. Dacă te-ai duce la câțiva metri de șosea încât să nu mai auzi vuietul mașinilor ar deveni îngrijorător. Iar dacă te-ai rătăci, cu siguranță ai muri de panică înainte să mori de sete. Când a început goana după aur în California, acest deșert de sute de kilometri a fost traversat cu căruța de căutătorii care veneau dinspre est. O poveste tipic americană, s-ar spune pe aici.
    Ne-am apropiat de Vegas odată cu o furtună ce venea dinspre sud. În dreapta și în stânga, cât vezi cu ochii deșert, mărginit de niște munți parcă de pe altă lume, învăluiți într-o ceață ciudată iar în față, nori și fulgere. Îmi cam pierise entuziasmul. Eram deja de 3 ore în deșert și știam că prin zona aia cu furtunile nu-i de glumă.
    N-am mai avut timp să mă gândesc prea mult. Cu Vegasul faci cunostință rapid, fără prea multe formalități. Din mijlocul pustiului apar brusc siluetele hotelurilor de căte 1 miliard de dolari bucata. Le spun hoteluri pentru ca încă nu s-a inventat alt cuvânt, dar credeți-mă că nu e decât 10% din ceea ce în mod normal se numește un hotel.
    Motto-ul orașului este “Ce se întamplă în Vegas, ramâne în Vegas.” Aici e permis să fumezi, sa bei pe stradă, să porți arme la vedere, prostituția e legală și se vinde ca popcornul, la fiecare colț. Dar nu asta e ideea. În Vegas, multe lucruri de neimaginat au devenit realitate și probabil că multe nu se vor întampla decât acolo.
    Vegasul este locul în care marxiștii ar muri de inimă rea ori s-ar converti la capitalism.
    Nu are sens să pun poze, nici să descriu orasul. Vă doresc ca măcar o dată în viață să ajungeți aici.
    Când o veți face, să nu ratați ascensiunea în turnul Stratoshpere la apus. Orașul vă va taia respirația. Dincolo de el, se vede pustiul care îl înconjoară și îl ascunde parcă de restul lumii. Ca o ultimă (de fapt singura) concesie făcută modestiei și cumpătării de către cei care l-au creat.
    Într-adevăr, de la bogăție la deșert sunt doar câteva străzi și un panou de rămas bun.

    (Click pe poză pentru mărire)
    dsc_0213.jpg


  6. America (4)

    September 6, 2009 by Mircea

    “La început a fost Cuvântul.”
    În California ar fi mai potrivit să spui că mai întâi au fost autostrăzile. Partea asta a Americii pare construită în jurul lor. Primul lucru pe care îl vezi aici este autostrada pe care mergi. Al doilea este autostrada de lângă, apoi cea de deasupra… La un moment dat chiar te întrebi unde sunt oraşele, casele, oamenii. Distanțele sunt prea mari pentru a merge pe jos. Practic, nu vezi pietoni. Sunt mulți bicicliști dar oameni pe jos mai deloc. Apoi vezi magazinele. Ei le spun mall-uri dar termenul e puţin diferit de ce e la noi. La noi mall înseamnă un magazin mare cu multe magazine mici înăuntru. Aici un mall înseamnă un fel de cartier cu magazine individuale de proporţiile unui hipermarket. La un oraş de 100.000 locuitori un magazin de electronice este cât un Cora ori Carrefour. Și lângă el este unul la fel de mare pentru bricolaj, un altul pentru încălțăminte și asa mai departe, toate uriașe. Atunci îți dai seama de ce americanii (5% din populația lumii) consumă 25% din resursele ei.
    Înainte să ajung aici, credeam despre California că este doar o regiune calda și însorită. Nu e chiar așa. Cald și însorit e in Spania, Portugalia ori poate Grecia. California e un deșert adevărat, cu temperaturi de 40 grade vara, cu o seceta cronică (ploua o dată pe an sau mai rar) și în care an de an incendii uriașe ard mii de hectare de vegetație uscată. Tot aici se află Valea Morții (Death Valley), unul dintre cele mai uscate și fierbinți locuri din lume. Este adevărat că în mijlocul orașelor vegetația este din plin și e mereu verde, apa e din belșug etc. dar toate astea datorită irigațiilor. Odată ce părăsești zonele locuite realizezi că e de fapt te afli, mai mult sau mai puțin, într-o oază.
    Despre deșertul american și ce se poate face cu el, data viitoare, când vă povestesc despre Las Vegas (asta dacă o să găsesc cuvinte potrivite că  fotografii nici n-are rost sa mai caut).


  7. America (3) – California

    September 2, 2009 by Mircea

    În lumea normală, intersecțiile sunt acele locuri unde se întâlnesc două drumuri, dintre care musai unu are prioritate și celălalt trebuie să cedeze trecerea (chiar și dacă are număr de București). În California lucrurile nu sunt așa. În intersecție toată lumea are semnul stop. Ciudat, nu ? Și cine trece primul dacă se întâlnesc mai mulți ? Păi cel care a ajuns primul în intersecție. Perfect. Să trecem la altceva.
    Termopanul. Termopanul, acest simbol al clasei mijlocii din Europa de Est, nu există în America. Nu l-am văzut nici în Boston, nu l-am văzut nici în California. În locul lui există geam simplu iar tâmplăria este din clasicul lemn ori dintr-un metal ordinar. Toate ferestrele la ei culisează, vertical sau orizontal, pentru a salva spațiu. Din același motiv casele nu prea au holuri. Se intră direct în living. Chiar așa, la ce folosește holul ?
    Casele nu sunt din cărămidă ori bca. Casele sunt din lemn. Și plăci de rigips. Ieftin și practic. Casele de pe plaje, care costă peste un milion de dolari, sunt mici pe lângă ce vezi in Primăverii. Sunt îngrijite, mai au și flori pe la geamuri și prin curte dar sunt mici și înghesuite. Și totuși, nimeni n-are insomnii pe chestia asta.
    În schimb, în Los Angeles am văzut un spital cu valet. Valet adevărat, d-ala care îți duce mașina în parcare. Adică vii la doftor că te doare spatele, îi lași cheile băiatului și apoi te duci într-un spital căruia îi mai lipsea doar o piscină să arate ca un resort de 5 stele.
    Aș fi vrut să fie și la noi așa ceva. Nu-i nimic, noi avem vile de cărămidă importată din germania și ferestre cu geam termopan și tâmplărie pe veceu. Ce morții mă-sii, o viață avem.


  8. America (2) – Boston

    August 31, 2009 by Mircea

    Când am auzit că Bostonul şi împrejurimile sale adună o populaţie de 6-7 milioane de oameni aproape că nu mi-a venit să cred. Dacă te plimbi prin centrul oraşului n-ai avea impresia că aici locuiesc mai mult de, să zicem, un milion. Străzile nu sunt foarte aglomerate, blocaje în trafic nu prea vezi, maşinile au unde să parcheze (niciodată pe trotuar), deşi plătesc pentru asta într-o lună cam cât un salariu românesc. Aerul este mult mai respirabil decât în Bucureşti, spaţii verzi din plin, de la aeroport până în centru faci 15 minute. În cartierul în care stau, la 5 minute de mers pe jos de centru, este atât de linişte încât nu îţi dai seama dacă ai fereastra deschisă ori nu. Oamenii sunt derutant de politicoşi şi de amabili. Astăzi, mă uitam pe un panou de afişaj unde era o hartă turistică şi după câteva minute, a venit la noi un tip care ne-a întrebat unde vrem să mergem. Am crezut că e un taximetrist care vroia să vâneze o cursă, ori poate un nebun. Nici vorbă, omul ne-a văzut turişti şi a vrut să ne ajute. Ne-am dat seama pentru că, după ce i-am zis că ne descurcăm, s-a dus înapoi lângă amicii lui, pe o banca, unde jucau un fel de petanque în varianta americană. Nu mai zic de ospătari ori de vânzători, care îi bat până şi pe turci. Deci, cam nimic din ceea ce suntem noi obişnuiţi să suportăm pentru privilegiul de a locui într-un oraş mare. Cu alte cuvinte, “dacă vrei cu adevărat poţi”.
    Boston nu este deloc ceea ce mă aşteptam de la o metropolă americană. Sticlă, oţel şi beton este o formulă prea simplistă. Zgârie norii nu sunt respingători, reci ori lipsiţi de stil. Când îi priveşti de aproape, realizezi eleganţa lor frustă, atenţia pentru detaliu cu care au fost proiectaţi şi care îi fac să fie maiestuoşi. Totul are un aspect îngrijit, străzi, case, parcuri, trotuare, clădiri.
    Nici mitul americanului obez nu se confirmă. Abia dacă am văzut 3-4 cu adevărat graşi. Pare normal dacă vezi căt de mulţi oameni aleargă. Nu poţi merge pe stradă fără să ai în raza vizuală 1-2 alergători în orice moment. Fără nici un fel de exagerare. Este absolut uimitor.
    Am înţeles că Bostonul ar fi un oraş foarte european. Dacă mai punem la socoteală că aici se află şi două dintre cele mai importante centre universitare şi de cercetare din lume (Harvard si M.I.T.), probabil că, într-adevăr, nu este tipic pentru America.
    Mâine dimineaţă plec din Boston. Tipic sau nu, îmi va rămâne în memorie mult timp.
    Mai am o seară la dispoziţie în care voi ieşi la pozat (cu trepiedul !). Fotografiile le voi posta, cel mai probabil, la întoarcere.


  9. America (1)

    August 29, 2009 by Mircea

    Boston, ora 5.37. Nu n-am emigrat încă. Sunt doar într-o vacanţă în America.
    Deşi ieri am avut 3 zboruri care au adunat aproape 13 ore de stat în aer şi aproape 24 ore de nesomn, n-am putut să dorm mai mult pentru că sunt probabil conectat tot la fusul orar românesc. Aşa că vreau să scriu puţin despre primele ore în America.
    Mai întâi a fost aeroportul JFK din New York. Un spaţiu uriaş, aerisit, curat unde tot străinul face cunoştintă cu oamenii de la Customs and Border Protection, adica vama pe româneşte. Panouri uriaşe te avertizează ca, pentru securitatea ta (şi mai ales a americanilor) trebuie să te supui unor formalităţi specifice. Mai precis, toată lumea este fotografiată şi amprentată – nu vă speriaţi, dureză mai puţin de un minut, asta exact în timp ce ţi se verifică paşaportul. Pe panouri împraştiate peste tot scrie cu litere de o şchioapă ceea ce pare a declaraţia lor de credinţă : “We pledge to cordially greet and welcome you to the United States. We pledge to treat you with courtesy, dignity, and respect. We pledge to explain the CBP process to you. We pledge to have a supervisor listen to your comments. We pledge to accept and respond to your comments in written, verbal, or electronic form. We pledge to provide reasonable assistance due to delay or disability.” L-am citat pe tot pentru că îmi place ideea. Se poate spune ca e bullshit tipic american, dar sincer vă spun, chiar funcţionează. Este primul lucru pe care un turist îl vede când ajunge în America. Pentru el creează nişte aşteptări, aşteptări care la rândul lor îl responsabilizează pe ofiţerul de la vamă. Şi, într-adevăr, te tratează cu curtoazie, respect şi demnitate. Cât am stat la coadă, o doamnă a venit la noi, ne-a salutat, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat dacă totul e ok, dacă avem formularele completate etc. Şi apoi a facut asta cu toţi cei 300 de pasageri…
    Am fugit apoi după avionul de Boston. Deoarece am ajuns la 5 minute după închiderea chekin-ului, nu ne-au mai primit bagajul cel mare. Din nou cineva ne-a venit în ajutor. La ei în aeroport nu stai şi te uiţi de nebun pe panouri până te prinzi ce ai de făcut şi unde trebuie să ajungi. Imediat vine cineva lânga tine şi îţi oferă ajutorul. Cei de la Delta Airlines au fost extraordinari deoarece s-au agitat şi s-au învârtit de colo până colo ca să ne bage bagajul de cală la bagaj de mână (mă rog, cu preţul confiscării multor cosmetice de către agenţii de securitate, aici n-au avut cum să ne ajute…) deşi era mult prea mare pentru aşa ceva. Apoi ne-au mutat mai în faţa la coadă când au aflat că avionul nostru pleacă în 30 minute. Şi toate astea la iniţiativa lor. Adică să nu credeţi că ne-am dus noi să cerem una şi alta, noi eram gata să ne dăm bătuţi când am văzut că am depăşit ora de checkin. Dar ei nu !
    Mai stau doua zile în Boston şi apoi vă mai povestesc şi despre acest oraş surprinzător.
    Deocamdată fară poze, că n-am editor foto aici.
    E 6.25, s-a luminat afară. Mă duc să respir nişte aer proaspăt.


  10. 11 motive pentru care voi emigra

    May 26, 2009 by Mircea

    1. Pentru că în România nu primesc ceea ce ofer. Sunt omul care aruncă gunoiul la coş dar calcă zilnic în mizeria altora. Plătesc bilet pe RATB deşi văd că că cei care fac blatul nu păţesc nimic. Pentru că nu merg pe contrasens ca să tai coloana dar alţii o fac şi eu mai întârzii un semafor pentru ei. Iar ei nu păţesc nimic. Cum se spune, în ţara mea, sunt un “fraier”.
    2. Pentru că, în România, oamenii mâncaţi de câinii vagabonzi nu sunt o legendă. Iar câinii (a se citi orice animale) ucişi de oameni ţin de faptul divers.
    3. Pentru că România e împărţită în fraieri şi şmecheri. Dacă rânjeşti la propoziţia asta probabil faci parte din categoria a doua.
    4. Pentru că pietonii traversează pe trecerea de pietoni în fugă (şi asta nu pentru că s-ar grăbi).
    5. Pentru că oamenii se bat (la propriu) pentru un loc de parcare.
    6. Pentru că nimeni nu zâmbeşte. Mi-e dor de zâmbetul politicos al occidentalilor. Un zâmbet fals şi dezinteresat e mai bun decât răutatea sinceră.
    7. Pentru că avem cu toţii facultate, ne lăudăm cu olimpici în toată lumea dar în topul audienţelor sunt Click, Libertatea si OTV.
    8. Pentru că hoţia, mitocănia şi răutatea au devenit dominante. Degeabă mă supăr pe ei. Eu sunt în minoritate deci eu trebuie să plec.
    9. Pentru că e ţara unde oricine face ce vrea şi, paradoxal, nu se întâmplă nimic.
    10. Pentru că ne interesează tot ce-i în grădina altuia şi, totuşi, nimănui nu-i pasă de nimic.
    11. Pentru că nici mie nu-mi mai pasă de România. Ştiu că nici ei de mine.

    sc1.jpg