Mocăniţa şi vaca

Să te entuziasmeze plimbatul cu mocăniţa e ca şi cum ai exulta că cinci bărbaţi necunoscuţi fac sex cu o tipă pe care ai urmărit-o ani de zile în şir. Farmecul locomotivei cu aburi e absolut de înţeles atunci când eşti conductor, atunci când te murdăreşti din cap până în picioare de funingine, când arunci cu lopata cărbuni, tragi şi împingi de manete, cu alte cuvinte atunci când contribui direct la punerea în mişcare a acestei mici bijuterii care este locomotiva cu aburi, atunci când eşti parte din toată această mică legendă vie.
Dar a sta în vagonul de pasageri şi a te minuna de toate acestea ore în şir fără să-ţi doreşti cu adevărat să fii acolo, asta miroase a voyeurism, după mine. Şi când faci asta timp de şase-şapte ore (cam atât durează tura cu mocăniţa), voyeurismul se transforma în plictiseală, dezinteres şi, în final, într-un pui de somn pe umărul pasagerului de lânga tine.
N-am înţeles însă ce-au avut cu vaca !?… Pe ea de ce au chinuit-o ?

mo01.jpg

mo02.jpg

mo03.jpg

mo04.jpg

mo05.jpg

mo06.jpg

mo07.jpg

mo08.jpg

Memorial

Eforie Nord, august 2006.
La nici zece-cincisprezece metri de mal, printre zeci de turişti care încă mai cred în litoralul românesc sau poate n-au avut bani de Grecia ori Turcia, nişte băieţi de băieţi se dau cu o hidrobicicletă imensă, atât de aproape încât îi silesc pe amărâţi să iasă din apă sau să-şi caute un loc de bălăceală ceva mai departe. Unul dintre turişti îi cere hidrobiciclistului-şef să se ducă să pedaleze mai în larg, unde nu sunt oameni, aşa cum e firesc. Replica vine rapid:”-Ce p… mea vrei mă, dă-te-n morţii mătii, ma plimb unde vreau !”. Câteva ore mai târziu, în acelaşi loc, alt individ din aceeaşi specie se învârte in loc cu ski-jetul timp de cîteva minute până când toţi turiştii ies cuminţi din apă, unul câte unul, făcându-i loc dromaderului să se plimbe in voie. Marea noastră nu e doar neagră, e şi prea mica, se pare.

Dacă astfel de oameni dispar peste noapte, lumea nu pierde nimic. Ba dimpotrivă. Dar aşa ceva nu se întâmplă.
Din păcate, la noi lucrurile au stat întotdeauna invers, nu doar în 2006. Cei care au avut de suferit au fost mai mereu, nevinovaţii.
Dacă nu avem puterea să schimbăm nimic acum, măcar să nu uităm ce a fost.

Memorialul – Sighet.

mm01.jpg

m07.jpg

mm05.jpg

mm02.jpg

mm06.jpg

mm04.jpg

mm03.jpg

m08.jpg

1100

De obicei scriu câteva cuvinte înaintea fotografiilor pe care le postez, în ideea că aşa vor fi mai uşor înţelese. De data asta, numai când ma gândesc la maratonul de 1100 km, amintirile încep să se deformeze…

Cam asta ţin eu minte din mini-excursia la capătul ţării: o maşina, trei pasageri, şosea, o nuntă, cinci mănăstiri, două cetăţi medievale, iar şosea, miros de fân…
“…acasă ? Mai avem mult până acasă ?”

suc10.jpg

suc08.jpg

suc07.jpg

suc03.jpg

suc04.jpg

suc02.jpg

suc01.jpg

suc06.jpg

suc05.jpg

Răşinari

Nu am fost la Răşinari ca să vedem casa lui Goga sau Cioran ori împrejurimile Sibiului. Nici ca să vedem oamenii, casele şi străzile. De fapt, am fost să ne vedem pe noi înşine într-un alt decor de o mie de ori mai frumos ca Bucureştiul. Mai ales că prin camera foto e mult mai uşor să-i vezi pe ceilalţi un pic mai fericiţi. De fapt, îi poţi vedea cum vrei… e aparatul tău, nu-i aşa ?

rs05.jpg

r07.jpg

rs04.jpg

rs03.jpg