Ni se cam rupe de Rupea

Pe vremea dacilor, pe vârful unei stânci de bazalt se afla o cetate despre care se spune că purta numele de Ramidava. În veacul al XIV – lea, saşii au găsit cetatea în ruină şi au construit pe rămaşiţele ei, în mai multe etape, o cetate ţărănească.
Situată pe o stancă de bazalt, monument al naturii, Cetatea Rupea datează de mai bine de 2000 de ani, fiind modificată şi îmbunătăţită de-a lungul timpurilor. Cetatea a fost construită cu începere din anul 1324 şi, în decursul istoriei, ea a fost un loc de refugiu pentru populaţia satelor din împrejurimi, confruntată cu repetate asedii ale turcilor şi tătarilor. În 1790, o furtună puternică a distrus acoperişul cetăţii, iar de atunci edificiul a fost lăsat în părăsire.

Dacă se întîmplă să mergeţi pe drumul dintre Braşov şi Sighişoara, cam pe la jumătatea distanţei vă puteţi opri în localitatea Rupea, să faceţi o scurtă vizită la ruinele cetăţii. Cum intraţi pe poartă, paznicul/ghidul o să vă intâmpine împreună cu cei doi căţeluşi care îi ţin companie între zidurile friguroase ale cetăţii. O să se ofere, cu modestie, să vă spună câteva cuvinte despre cetate, în cazul în care sunteţi interesaţi. Acele câteva cuvinte vor fi, de fapt, o mulţime de informaţii istorice dar şi poveşti “off the record” adunate de-a lungul timpului în care acest om s-a implicat în soarta cetăţii. O să vă spună despre daci, saşi, împăraţi, ţigani, despre turişti americani, despre Dracula, despre vizita prinţului Charles la Rupea, despre primarul Vienei, Dej, securişti, Ceauşescu, Pamela Anderson, fondurile PHARE, despre ignoranţa autorităţilor şi a românilor şi multe altele. O să vedeţi că, într-o lume în care mai toţi aleargă după bani, femei, maşini sau titluri, există şi un om care are cu totul alte dorinţe: să vadă şi el cetatea Rupea reabilitată şi tratată cu respectul care se cuvine unui monument atât de important. De la “biroul” său de lucru, format dintr-un scăunel minuscul, un caiet, o farfurie şi un măr o să vă arate cea mai eficientă promovare care s-a făcut vreodată cetăţii: un ziar anonim care afişează, pe prima pagină, un articol despre Rupea alături de sânii Pamelei Anderson.
Vizită plăcută !

ru02.jpg

ru03.jpg

ru04.jpg

ru10.jpg

ru05.jpg

ru14.jpg

ru12.jpg

ru15.jpg

ru16.jpg

Ca să ştiţi cum stau

Am observat că o bună parte din timpul meu zilnic îl petrec stând. Încep de dimineaţă cu statul în staţie unde aştept unul, două sau chiar mai multe tramvaie până reuşesc să mă sui. După ce reuşesc să mă sui, urmează alte zeci de minute de stat în tramvai. Alţi timpi morţi. În cazul în care merg cu maşina, stau minute în şir la interminabilele cozi din trafic. Acelaşi lucru se repetă şi seara, pe drumul de întoarcere de la serviciu acasă.
Mai nou, stau la coadă şi la metrou, la trecerea prin tourniquet sau la accesul pe scările de ieşire – uneori merg şi cu metroul. Mai petrec timp stând la coadă la Billa, la cablu, la frizer, la pâine, etc. Dacă am vreo treabă cu autorităţile, timpul de stat la cozi capătă deja alte dimensiuni; de la minute trecem la ore. Desigur că asta se întâmplă tuturor dar eu am observat că ori de câte mă aşez la o coadă după mine nu se mai aşază nimeni, ceea ce ma face să cred că sunt chiar ghinionist. Până şi liftul vine întotdeauna de la etajele 9 sau 10, de parcă la celelalte n-ar locui nimeni în blocul meu.
Dacă adun timpii morţi pe care îi petrec în fiecare zi, cred că m-ar lua durerea de cap. Ironic este că toţi aceşti timpi morţi îi petrec în zilele săptămânii, atunci când se presupune că munca şi celelalte treburi nu m-ar lăsa să respir o secundă. În schimb, în concediu, nu stau deloc. Sunt mereu pe fugă, încercând să profit la maximum de timpul liber. Dimineaţă sunt într-un oraş, seara în altul, iar pe drum am mai trecut prin alte x locuri. Nici măcăr pentru poze nu mai opresc la marginea drumului ci am început să le fac din goana maşinii.

sb01.jpg

sb02.jpg

sb03.jpg

sb05.jpg

sb04.jpg

sb06.jpg

sb07.jpg

sb08.jpg

Fotografii de post

Când n-ai reuşit să scoţi nicio poză calumea după ultimele 3-4 runde, ai două posibilităţi: ori ţi-ai pierdut inspiraţia ori ai devenit prea exigent.
Până îţi dai seama despre ce e vorba, nu-ţi rămâne decât să mai faci ceva exerciţii în faţa computerului ca să nu-ţi ieşi din mână. Dacă e cu măsură, nu se pune 😉
Oricum, săptămâna asta e dezlegare la Photoshop.

fmg01.jpg

fmg02.jpg

fmg03.jpg

Români mici şi mijlocii

Ce mi-a plăcut la concursul ăsta cu Mari Români e că a mai adus pe tv şi alte personaje decât Mutu, Guţă, Becali sau Băsescu. Pe de altă parte, am impresia că toţi cei zece mari români aparţin altor Românii. Nu ştiu dacă România post-comunistă mai poate da un şef de stat de ţinuta şi prestanţa lui Carol I sau vreun geniu precum Eminescu ori Brâncuşi.
Mă gândesc cum ar fi dacă ar trebui să aleg zece mari români ai zilei de azi. Cred că aş alege mai degrabă zece români mici şi mijlocii. Şi i-aş alege fără să stau prea mult pe gânduri. Aşa, rapid, cam cât aş trage opt cadre.
lm02.jpg

lm04.jpg

lm01.jpg

lm03.jpg

lm05.jpg

lm06.jpg

lm07.jpg

ma02.jpg

Nervi

Pe mine toamna nu mă inspiră deloc. Nu mă face nici melancolic, nici romantic, nici creativ. Pur şi simplu mă enervează. Şi odată cu ea, mă scot din sărite o gramadă de alte chestii.
Spre exemplu, ma enervează cei care scriu cu adik, nimik şi tz în loc de ţ. Mă enervează şi mai tare cei care folosesc cuvinte în engleză doar pentru că li se pare mai interesant. Sunteţi penibili, fraierilor ! Mi se par stupide adresele de mail de tipul batman_x_248 şi nu-i înţeleg pe cei care se ţin offline pe messenger (ce rost are să mai foloseşti un program destinat exclusiv comunicării dacă nu vrei să comunici ?). Mi se pare hidos să îţi adaugi semnătura olografă scanată la finalul mailului. Detest acronimele de genul LCD, MMS, USB, PPS, PPT, SMS pentru că sunt tot mai multe şi am impresia ca în curând n-or să mai amputeze doar cuvintele ci insăşi comunicarea, timpul, viaţa, tot…
Nu suport cuvintele cool, gadget, issue, target, tip.
Mă enervează când stau la coadă la bancomat şi individul din faţa mea bagă şi scoate cardul în/din bancomat de câte 4-5 ori. Băi deşteptule, cardul nu trebuie băgat şi scos pentru fiecare operaţiune ci se bagă o dată, îţi vezi soldul, îţi faci plăţile, tragi cashul iar la sfârşit îl scoţi şi pleci dracu acasă.
Mă enervează ultimul tip de Nokia cu şaptej’ de butoane fiindcă valorează mai mult decât o bibliotecă cu şaptezeci de cărţi. Degeaba ai facut o facultate dacă nu ţi-ai mai schimbat mobilul de la absolvire, tocilarule !
Şi voi, nesimţiţii de pe ruta Drumul Taberei-Militari-Crângaşi, închideţi-vă telefoanele alea tâmpite şi nu le mai puneţi să cânte manele în 41, la prima oră.
Iar pentru voi toţi: puneţi dracu ceva la subject când trimiteţi un mail. Că mă iau nervii acuma!
piata.jpg
004.jpg
is02.jpg

Cum arată Dumnezeu ?

Rapidul Bucureşti-Iaşi, 13 octombrie 2006

Pe coridorul înţesat de pelerini de toate felurile şi vârstele stau de vorbă cu un băieţaş de vreo 18 ani, urcat la Focşani împreună cu ceva fraţi şi surori. Poartă nişte pantaloni negri cu dungă, pantofi maro ascuţiţi şi o cămaşă neagră, de artist. Are o mustăcioară atent tunsă iar părul e bine apretat sub o cantitate respectabilă de gel şi despărţit pe mijloc de o cărare chirurgical executată. Este din Soveja şi merge pentru a cincea oară în pelerinaj la moaştele Sfintei Paraschiva. Ultima oară a stat trei zile la coadă. Anul acesta merge la Sfântă cu un scop foarte precis. Are un vis şi vrea ca D-zeu (sau Sf. Paraschiva ?) să i-l împlinească. Mă gândesc că ar vrea să emigreze in Italia sau să câştige la loto. Nici vorbă. Dorinţa lui cea mare este să ajungă manelist sub aripa lui Dan Bursuc. Peste două luni va da un concurs în urma căruia, din peste două sute de candidaţi, doar 10 vor avea privilegiul de fi aleşi de celebrul manelist. A dat deja o probă de voce prin telefon şi a primit chiar şi un nume de scenă, pentru orice eventualitate: Copilu’ Number One. E un băiat plin de speranţă şi foarte ambiţios pentru care este evident că cestiunea devenirii întru manele este foarte importantă. Mă întreabă dacă ştiu cumva unde este studioul lui Bursuc în Bucureşti. Habar n-am. Bănuieşte că n-am nici o treabă cu manelele dar ca să fie mai sigur, îmi pune întrebarea decisivă: „Dar dvs. ce muzică ascultaţi ?”
Am coborât din tren urându-i succes şi m-am despărţit de masele de oameni care s-au îndreptat către Mitropolie. Deşi venisem la Iaşi pentru altceva, în zilele următoare am umblat din nou, pe străzile oraşului, printre mii de pelerini adevaraţi dar şi credincioşi de ocazie veniţi să-şi sfinţească covoarele sau maşina ori să se roage pentru numerele corecte la 6 din 49 sau victoria Stelei în faţa Realului.
Ştiam că Dumnezu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, dar acum sunt sigur că şi oamenii l-au zămislit pe Cel de Sus după chipul, asemănarea dar, mai ales, dorinţele lor.

is10.jpg

is06.jpg

is07.jpg

is11.jpg

is12.jpg

From Guineea to the world !

Îl cheamă Nfaly Kouyate şi vine din Guineea. A fost de două ori nominalizat la premiile Grammy, cu instrumentul său ciudat, numit kora. A venit în România cu ocazia întrunirii francofone şi, sincer să fiu, e singura chestie bună cu care eu, om de rând, m-am ales din toată chestia asta. Bineînţeles că eu mă dusesem să fac poze şi chiar am făcut după cum se vede, doar că după o jumate de oră am închis geanta foto şi am căscat gura, alaturi de ceilalţi gură-cască aflaţi prin p-ţa Revoluţiei vineri seara, captivaţi cu toţii de originalitatea si verva africanului.

E adevărat ca nici Loredana n-a cântat rău… 🙂

cf01.jpg

cf02.jpg

cf03.jpg

cf05.jpg

cf06.jpg

cf07.jpg

cf08.JPG

cf09.JPG

cf10.JPG

Noaptea în care am rămas fără culori

Era cazul să o fac şi p-asta. Altfel, nu m-aş fi convins că noaptea toate lucrurile sunt altfel. Mai ales duminică noaptea. Maşinile parcă şuieră când merg pe asfalt. Zgomotele sunt de o mie de ori mai puţine şi tocmai d-aia se aud de o sută de ori mai tare. Şi cu toate astea e mai multă linişte. Dacă eşti atent, poţi observa ciudatele obiecte care se rostogolesc pe şosea şi despre care ceilalţi cred că sunt maşini gonind… he, he…
Conversaţiile cu necunoscuţii se leagă mai uşor. E mai puţină lume dar cu toate astea, perechi de ochi te urmăresc tot mai atent. Pentru câteva clipe, poţi să fii în privirea tuturor trecătorilor de vizavi. Interesant, nu ?
Unde mai pui şi toate pisicile sunt negre. Iar fotografiile, alb-negre.

n01copy.jpg

n03.jpg

n02copy.jpg

n05.jpg

n04.jpg
dsc_01110.jpg

n06.jpg

Primul război mondial. La matineu.

Sâmbătă am fost pe front. La război, adică. Am fost la câţiva metri de focurile de armă, tunurile mi-au asurzit urechile, fumul mi-a umplut plămânii si mi-a iritat ochii. De o parte erau bulgarii, de cealaltă românii. Erau şi câţiva germani, i-am recunoscut după căştile inconfundabile. Românii au cam fost învinşi până la urmă din ce am văzut eu dar am fost asiguraţi că „deşi pe moment s-au retras, trupele româneşti nu au pierdut bătălia”.
Sau, cum ar spune unii, aproape am câştigat.
Partea buna e că, spre deosebire de 1 Decembrie, de data asta am prins o porţie de fasole cu cârnaţi, direct din bucătăria armatei române. Mă rog,…cârnaţi nu mai erau când mi-a venit mie rândul… dar fasolea,…ce bună a fost fasolea !!!

f01.jpg

f02.jpg

f03.jpg

f05.jpg

f04.jpg

f06.jpg

f07.jpg