fotografice

N-am fost la Sighişoara vara, în timpul festivalului. Am fost într-o zi de decembrie. Mai exact, într-o noapte de decembrie…

Pe vremea dacilor, pe vârful unei stânci de bazalt se afla o cetate despre care se spune că purta numele de Ramidava. În veacul al XIV - lea, saşii au găsit cetatea în ruină şi au construit pe rămaşiţele ei, în mai multe etape, o cetate ţărănească.
Situată pe o stancă de bazalt, monument al naturii, Cetatea Rupea datează de mai bine de 2000 de ani, fiind modificată şi îmbunătăţită de-a lungul timpurilor. Cetatea a fost construită cu începere din anul 1324 şi, în decursul istoriei, ea a fost un loc de refugiu pentru populaţia satelor din împrejurimi, confruntată cu repetate asedii ale turcilor şi tătarilor. În 1790, o furtună puternică a distrus acoperişul cetăţii, iar de atunci edificiul a fost lăsat în părăsire.

Dacă se întîmplă să mergeţi pe drumul dintre Braşov şi Sighişoara, cam pe la jumătatea distanţei vă puteţi opri în localitatea Rupea, să faceţi o scurtă vizită la ruinele cetăţii. Cum intraţi pe poartă, paznicul/ghidul o să vă intâmpine împreună cu cei doi căţeluşi care îi ţin companie între zidurile friguroase ale cetăţii. O să se ofere, cu modestie, să vă spună câteva cuvinte despre cetate, în cazul în care sunteţi interesaţi. Acele câteva cuvinte vor fi, de fapt, o mulţime de informaţii istorice dar şi poveşti “off the record” adunate de-a lungul timpului în care acest om s-a implicat în soarta cetăţii. O să vă spună despre daci, saşi, împăraţi, ţigani, despre turişti americani, despre Dracula, despre vizita prinţului Charles la Rupea, despre primarul Vienei, Dej, securişti, Ceauşescu, Pamela Anderson, fondurile PHARE, despre ignoranţa autorităţilor şi a românilor şi multe altele. O să vedeţi că, într-o lume în care mai toţi aleargă după bani, femei, maşini sau titluri, există şi un om care are cu totul alte dorinţe: să vadă şi el cetatea Rupea reabilitată şi tratată cu respectul care se cuvine unui monument atât de important. De la “biroul” său de lucru, format dintr-un scăunel minuscul, un caiet, o farfurie şi un măr o să vă arate cea mai eficientă promovare care s-a făcut vreodată cetăţii: un ziar anonim care afişează, pe prima pagină, un articol despre Rupea alături de sânii Pamelei Anderson.
Vizită plăcută !

Am observat că o bună parte din timpul meu zilnic îl petrec stând. Încep de dimineaţă cu statul în staţie unde aştept unul, două sau chiar mai multe tramvaie până reuşesc să mă sui. După ce reuşesc să mă sui, urmează alte zeci de minute de stat în tramvai. Alţi timpi morţi. În cazul în care merg cu maşina, stau minute în şir la interminabilele cozi din trafic. Acelaşi lucru se repetă şi seara, pe drumul de întoarcere de la serviciu acasă.
Mai nou, stau la coadă şi la metrou, la trecerea prin tourniquet sau la accesul pe scările de ieşire – uneori merg şi cu metroul. Mai petrec timp stând la coadă la Billa, la cablu, la frizer, la pâine, etc. Dacă am vreo treabă cu autorităţile, timpul de stat la cozi capătă deja alte dimensiuni; de la minute trecem la ore. Desigur că asta se întâmplă tuturor dar eu am observat că ori de câte mă aşez la o coadă după mine nu se mai aşază nimeni, ceea ce ma face să cred că sunt chiar ghinionist. Până şi liftul vine întotdeauna de la etajele 9 sau 10, de parcă la celelalte n-ar locui nimeni în blocul meu.
Dacă adun timpii morţi pe care îi petrec în fiecare zi, cred că m-ar lua durerea de cap. Ironic este că toţi aceşti timpi morţi îi petrec în zilele săptămânii, atunci când se presupune că munca şi celelalte treburi nu m-ar lăsa să respir o secundă. În schimb, în concediu, nu stau deloc. Sunt mereu pe fugă, încercând să profit la maximum de timpul liber. Dimineaţă sunt într-un oraş, seara în altul, iar pe drum am mai trecut prin alte x locuri. Nici măcăr pentru poze nu mai opresc la marginea drumului ci am început să le fac din goana maşinii.

Când n-ai reuşit să scoţi nicio poză calumea după ultimele 3-4 runde, ai două posibilităţi: ori ţi-ai pierdut inspiraţia ori ai devenit prea exigent.
Până îţi dai seama despre ce e vorba, nu-ţi rămâne decât să mai faci ceva exerciţii în faţa computerului ca să nu-ţi ieşi din mână. Dacă e cu măsură, nu se pune ;-)
Oricum, săptămâna asta e dezlegare la Photoshop.

Ce mi-a plăcut la concursul ăsta cu Mari Români e că a mai adus pe tv şi alte personaje decât Mutu, Guţă, Becali sau Băsescu. Pe de altă parte, am impresia că toţi cei zece mari români aparţin altor Românii. Nu ştiu dacă România post-comunistă mai poate da un şef de stat de ţinuta şi prestanţa lui Carol I sau vreun geniu precum Eminescu ori Brâncuşi.
Mă gândesc cum ar fi dacă ar trebui să aleg zece mari români ai zilei de azi. Cred că aş alege mai degrabă zece români mici şi mijlocii. Şi i-aş alege fără să stau prea mult pe gânduri. Aşa, rapid, cam cât aş trage opt cadre.

Pe mine toamna nu mă inspiră deloc. Nu mă face nici melancolic, nici romantic, nici creativ. Pur şi simplu mă enervează. Şi odată cu ea, mă scot din sărite o gramadă de alte chestii.
Spre exemplu, ma enervează cei care scriu cu adik, nimik şi tz în loc de ţ. Mă enervează şi mai tare cei care folosesc cuvinte în engleză doar pentru că li se pare mai interesant. Sunteţi penibili, fraierilor ! Mi se par stupide adresele de mail de tipul batman_x_248 şi nu-i înţeleg pe cei care se ţin offline pe messenger (ce rost are să mai foloseşti un program destinat exclusiv comunicării dacă nu vrei să comunici ?). Mi se pare hidos să îţi adaugi semnătura olografă scanată la finalul mailului. Detest acronimele de genul LCD, MMS, USB, PPS, PPT, SMS pentru că sunt tot mai multe şi am impresia ca în curând n-or să mai amputeze doar cuvintele ci insăşi comunicarea, timpul, viaţa, tot…
Nu suport cuvintele cool, gadget, issue, target, tip.
Mă enervează când stau la coadă la bancomat şi individul din faţa mea bagă şi scoate cardul în/din bancomat de câte 4-5 ori. Băi deşteptule, cardul nu trebuie băgat şi scos pentru fiecare operaţiune ci se bagă o dată, îţi vezi soldul, îţi faci plăţile, tragi cashul iar la sfârşit îl scoţi şi pleci dracu acasă.
Mă enervează ultimul tip de Nokia cu şaptej’ de butoane fiindcă valorează mai mult decât o bibliotecă cu şaptezeci de cărţi. Degeaba ai facut o facultate dacă nu ţi-ai mai schimbat mobilul de la absolvire, tocilarule !
Şi voi, nesimţiţii de pe ruta Drumul Taberei-Militari-Crângaşi, închideţi-vă telefoanele alea tâmpite şi nu le mai puneţi să cânte manele în 41, la prima oră.
Iar pentru voi toţi: puneţi dracu ceva la subject când trimiteţi un mail. Că mă iau nervii acuma !

Rapidul Bucureşti-Iaşi, 13 octombrie 2006

Pe coridorul înţesat de pelerini de toate felurile şi vârstele stau de vorbă cu un băieţaş de vreo 18 ani, urcat la Focşani împreună cu ceva fraţi şi surori. Poartă nişte pantaloni negri cu dungă, pantofi maro ascuţiţi şi o cămaşă neagră, de artist. Are o mustăcioară atent tunsă iar părul e bine apretat sub o cantitate respectabilă de gel şi despărţit pe mijloc de o cărare chirurgical executată. Este din Soveja şi merge pentru a cincea oară în pelerinaj la moaştele Sfintei Paraschiva. Ultima oară a stat trei zile la coadă. Anul acesta merge la Sfântă cu un scop foarte precis. Are un vis şi vrea ca D-zeu (sau Sf. Paraschiva ?) să i-l împlinească. Mă gândesc că ar vrea să emigreze in Italia sau să câştige la loto. Nici vorbă. Dorinţa lui cea mare este să ajungă manelist sub aripa lui Dan Bursuc. Peste două luni va da un concurs în urma căruia, din peste două sute de candidaţi, doar 10 vor avea privilegiul de fi aleşi de celebrul manelist. A dat deja o probă de voce prin telefon şi a primit chiar şi un nume de scenă, pentru orice eventualitate: Copilu’ Number One. E un băiat plin de speranţă şi foarte ambiţios pentru care este evident că cestiunea devenirii întru manele este foarte importantă. Mă întreabă dacă ştiu cumva unde este studioul lui Bursuc în Bucureşti. Habar n-am. Bănuieşte că n-am nici o treabă cu manelele dar ca să fie mai sigur, îmi pune întrebarea decisivă: „Dar dvs. ce muzică ascultaţi ?”
Am coborât din tren urându-i succes şi m-am despărţit de masele de oameni care s-au îndreptat către Mitropolie. Deşi venisem la Iaşi pentru altceva, în zilele următoare am umblat din nou, pe străzile oraşului, printre mii de pelerini adevaraţi dar şi credincioşi de ocazie veniţi să-şi sfinţească covoarele sau maşina ori să se roage pentru numerele corecte la 6 din 49 sau victoria Stelei în faţa Realului.
Ştiam că Dumnezu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, dar acum sunt sigur că şi oamenii l-au zămislit pe Cel de Sus după chipul, asemănarea dar, mai ales, dorinţele lor.

Îl cheamă Nfaly Kouyate şi vine din Guineea. A fost de două ori nominalizat la premiile Grammy, cu instrumentul său ciudat, numit kora. A venit în România cu ocazia întrunirii francofone şi, sincer să fiu, e singura chestie bună cu care eu, om de rând, m-am ales din toată chestia asta. Bineînţeles că eu mă dusesem să fac poze şi chiar am făcut după cum se vede, doar că după o jumate de oră am închis geanta foto şi am căscat gura, alaturi de ceilalţi gură-cască aflaţi prin p-ţa Revoluţiei vineri seara, captivaţi cu toţii de originalitatea si verva africanului.

E adevărat ca nici Loredana n-a cântat rău… :-)

Era cazul să o fac şi p-asta. Altfel, nu m-aş fi convins că noaptea toate lucrurile sunt altfel. Mai ales duminică noaptea. Maşinile parcă şuieră când merg pe asfalt. Zgomotele sunt de o mie de ori mai puţine şi tocmai d-aia se aud de o sută de ori mai tare. Şi cu toate astea e mai multă linişte. Dacă eşti atent, poţi observa ciudatele obiecte care se rostogolesc pe şosea şi despre care ceilalţi cred că sunt maşini gonind… he, he…
Conversaţiile cu necunoscuţii se leagă mai uşor. E mai puţină lume dar cu toate astea, perechi de ochi te urmăresc tot mai atent. Pentru câteva clipe, poţi să fii în privirea tuturor trecătorilor de vizavi. Interesant, nu ?
Unde mai pui şi că toate pisicile sunt negre. Iar fotografiile, alb-negre.

Sâmbătă am fost pe front. La război, adică. Am fost la câţiva metri de focurile de armă, tunurile mi-au asurzit urechile, fumul mi-a umplut plămânii si mi-a iritat ochii. De o parte erau bulgarii, de cealaltă românii. Erau şi câţiva germani, i-am recunoscut după căştile inconfundabile. Românii au cam fost învinşi până la urmă din ce am văzut eu dar am fost asiguraţi că „deşi pe moment s-au retras, trupele româneşti nu au pierdut bătălia”.
Sau, cum ar spune unii, aproape am câştigat.
Partea buna e că, spre deosebire de 1 Decembrie, de data asta am prins o porţie de fasole cu cârnaţi, direct din bucătăria armatei române. Mă rog,…cârnaţi nu mai erau când mi-a venit mie rândul… dar fasolea,…ce bună a fost fasolea !!!

Să te entuziasmeze plimbatul cu mocăniţa e ca şi cum ai exulta că cinci bărbaţi necunoscuţi fac sex cu o tipă pe care ai urmărit-o ani de zile în şir. Farmecul locomotivei cu aburi e absolut de înţeles atunci când eşti conductor, atunci când te murdăreşti din cap până în picioare de funingine, când arunci cu lopata cărbuni, tragi şi împingi de manete, cu alte cuvinte atunci când contribui direct la punerea în mişcare a acestei mici bijuterii care este locomotiva cu aburi, atunci când eşti parte din toată această mică legendă vie.
Dar a sta în vagonul de pasageri şi a te minuna de toate acestea ore în şir fără să-ţi doreşti cu adevărat să fii acolo, asta miroase a voyeurism, după mine. Şi când faci asta timp de şase-şapte ore (cam atât durează tura cu mocăniţa), voyeurismul se transforma în plictiseală, dezinteres şi, în final, într-un pui de somn pe umărul pasagerului de lânga tine.
N-am înţeles însă ce-au avut cu vaca !?… Pe ea de ce au chinuit-o ?

Eforie Nord, august 2006.
La nici zece-cincisprezece metri de mal, printre zeci de turişti care încă mai cred în litoralul românesc sau poate n-au avut bani de Grecia ori Turcia, nişte băieţi de băieţi se dau cu o hidrobicicletă imensă, atât de aproape încât îi silesc pe amărâţi să iasă din apă sau să-şi caute un loc de bălăceală ceva mai departe. Unul dintre turişti îi cere hidrobiciclistului-şef să se ducă să pedaleze mai în larg, unde nu sunt oameni, aşa cum e firesc. Replica vine rapid:”-Ce p… mea vrei mă, dă-te-n morţii mătii, ma plimb unde vreau !”. Câteva ore mai târziu, în acelaşi loc, alt individ din aceeaşi specie se învârte in loc cu ski-jetul timp de cîteva minute până când toţi turiştii ies cuminţi din apă, unul câte unul, făcându-i loc dromaderului să se plimbe in voie. Marea noastră nu e doar neagră, e şi prea mica, se pare.

Dacă astfel de oameni dispar peste noapte, lumea nu pierde nimic. Ba dimpotrivă. Dar aşa ceva nu se întâmplă.
Din păcate, la noi lucrurile au stat întotdeauna invers, nu doar în 2006. Cei care au avut de suferit au fost mai mereu, nevinovaţii.
Dacă nu avem puterea să schimbăm nimic acum, măcar să nu uităm ce a fost.

Memorialul - Sighet.

De obicei scriu câteva cuvinte înaintea fotografiilor pe care le postez, în ideea că aşa vor fi mai uşor înţelese. De data asta, numai când ma gândesc la maratonul de 1100 km, amintirile încep să se deformeze…

Cam asta ţin eu minte din mini-excursia la capătul ţării: o maşina, trei pasageri, şosea, o nuntă, cinci mănăstiri, două cetăţi medievale, iar şosea, miros de fân…
“…acasă ? Mai avem mult până acasă ?”

Nu am fost la Răşinari ca să vedem casa lui Goga sau Cioran ori împrejurimile Sibiului. Nici ca să vedem oamenii, casele şi străzile. De fapt, am fost să ne vedem pe noi înşine într-un alt decor de o mie de ori mai frumos ca Bucureştiul. Mai ales că prin camera foto e mult mai uşor să-i vezi pe ceilalţi un pic mai fericiţi. De fapt, îi poţi vedea cum vrei… e aparatul tău, nu-i aşa ?

Am văzut şi un Paşte fără mici, bere, fum şi miel. Unul sărbătorit cu desene pe asflat, popice, măşti, muzică şi voie bună. Desigur, dacă te încadrezi la categoria sub 10 ani…