fotografice

De cât e nevoie ?

Mircea — Thu, 19 Apr 2012 11:07:12 +0000

De ceva vreme am renunțat la pc-ul principal al familiei. S-a stricat și m-am hotărât să vând restul bucată cu bucată pe ebay. M-am ales în schimb cu un smartphone (aproape întâmplător) cu care poți naviga pe net, desigur dar e mai greu să creezi conținut. E bun pentru consumat internet, ca să zic așa. Mai există un laptop în comunitatea de bunuri a familiei, dar care nici el nu se simte prea bine. Datează de dinainte de căsătorie. A fost, carevasăzică, zestrea soției. Asta mă face mai și mai leneș la scris pe site (lipsa pc-ului, nu soția), deși miile de scrisori primite la redacție îmi cer cu insistență să mai postez. Cum inspirația mea s-a hrănit în mare parte din realitățile sociale românești pe care le comentam și criticam din plin și de care sunt din ce în ce mai departe, este deci tot mai dificil să mai găsesc subiecte. Viața de aici nu pare atât de spectaculoasă ca cea din Est din punctul ăsta de vedere. Oamenii de aici par să aibă mai multe motive să o trăiască decât să o comenteze. O descopăr totuși încet-încet. Deocamdată am ajuns la lumea din jurul meu, din satul meu. Cunosc tot felul de oameni pe care, dacă aș fi mers la serviciu 8-9 ore pe zi, nu i-aș fi întâlnit niciodată. Bărbatul care spală geamurile cafenelelor și care face glume cu clienții, matahala de poștaș care salută cu hallo chief din capul străzii și îți înmânează coletul și dacă te vede pe stradă, șoferii de camion care trag claxonul ca să îi amuze pe copii, vânzătoarea de la băcănie care îi dă Andreei (și probabil tuturor piticilor) câte o milkyway de fiecare dată când trecem pe acolo ori cuplul olandezo-german cu două fete, patru biciclete și nicio mașină. Ce au în comun ei toți ? Sunt oameni care au joburi mărunte, statute sociale modeste dar pe a căror figură se citește împăcarea și mulțumirea. Oameni senini, cu pielea întinsă și privirea prietenoasă, care nu obosesc să zâmbească și să fie amabili în fiecare zi. Oameni care nu-și frământă zilele și nopțile pentru că stau cu chirie, au mașini la mâna a doua (sau deloc), joburi mărunte ori telefoane fără touch screen. Și pe care parcă nu-i indispune nici vremea urâtă, familia de emigranți care s-a mutat deasupra ori praful de la șantierul de vizavi. Și care, într-un final, vor pune un zâmbet și pe mutra celor posaci și îngrijorați. Știu că astfel de oameni există peste tot în lume și nu neapărat în lumea occidentală prosperă. Mi se pare însă un paradox că într-o lume unde bogăția e mai accesibilă atâția oameni pun mai puțin preț tocmai pe partea materială, decât într-o țară săracă unde reușita și statutul social sunt atât de strâns legate de avere. Și-atunci stai și te mai întrebi odată: până la urmă, ce îți trebuie ca să fi fericit ?

După facultăți (II)

Mircea — Tue, 28 Feb 2012 07:39:18 +0000

Hai să vedem cum este pe băncile școlii la mica universitate a marelui Ducat de Luxemburg. Ei bine, după o facultate și un master în România credeam că știam la ce mă aștept. De fapt, nu știam nimic. Făcusem cu doi ani înainte un master la cea mai prestigioasă universitate românească. Mergeam la cursuri de 3-4 ori pe săptămănă, 2-3 ore unde veneau 8-9 studenți, o somitate plictisită ne povestea ceva ce în parte știam din facultate și pe urma plecam acasă. Privind retrospectiv, mi se pare un fel de cercul amatorilor de drept.
Să nu divaghez. Primul lucru care m-a surprins a fost acela că directorul de program ne cunoștea deja (din dosarele de admitere) și despre fiecare reținuse detalii importante. Unde am lucrat, ce am studiat, din ce țară venim. Mi s-a părut o dovadă a seriozității cu care își făcuse treaba și a respectului pe care îl avea față de studenții lui.
Al doilea aspect total diferit este cantitatea de informații. Masterul 2 este un veritabil job full-time. Pleci dimineața și mai vii seara acasă. Dacă n-ai ore continuu, tot stai la bibliotecă să studiezi sau să lucrezi la proiectele de grup. Informațiile sunt actuale, pertinente și multe. Lucrul în grup reprezintă regula. Echipele sunt de 4-6 oameni și nu ai tot timpul opțiunea să îți alegi partenerii. Argumentul este simplu. Nici în viața profesională nu îți alegi colegii de serviciu și trebuie să înveți să lucrezi în echipă cât mai devreme posibil. Lucrările sunt în cea mai mare parte cazuri practice. Situații reale la care trebuie să cauți soluții. Toate lucrările sunt prezentate în fața întregii clase de toți membrii grupului, de cele mai multe ori însoțite de un suport vizual, un pps.
Întreg masterul 2 este foarte orientat către practică. Examenele sunt cazuri practice, disertația tipică de la sfârșitul studiilor nu există, fiind irelevantă în acest ultim stadiu al ciclului universitar.
Alt lucru suprinzător este corpul profesoral. În România eram obișnuit cu prezența la catedră a unor oameni ce purtau mereu titlul de prof.univ, conf.univ, lector și întotdeauna dr. Mi se părea admirabil. N-aveam termen de comparație pe atunci și mi se părea ca mă învață lucruri de mare valoare (ceea ce a fost adevărat). În partea asta a Europei titlurile parcă sunt ceva mai scumpe la vedere. Titlul de doctor e mult mai rar ca prin România iar o diplomă de master este afișată cu mare mândrie chiar de cei mai importanți profesioniști și cadre didactice din domeniu. În plus, corpul didactic este predominat de fapt de practicieni. Și nu oricare. De cei mai importanți profesioniști de pe piață locală sau străină, de oameni care dimineață participă la tranzacții ori procese care apar pe prima pagină a ziarelor și care după-masă vin la universitate și prezintă ultimele tehnici în materie. Această metodă aduce o valoare uriașă procesului de învățare. O perspectivă din interior care nu poate fi deprinsă din nicio lucrare academică.
Profesorilor le place și le pasă de ceea ce fac. N-au aere, indiferent cât de sus sunt. Și unii chiar sunt sus. Nu se jenează să vină la cursuri cu bicicleta sau cu motorul. Niciodată nu te fac să te simți jenat sau neimportant. Profesorii și studenții ies la dineuri împreună și nu e surprinzător să vezi cursuri desfășurându-se pe pajiștea din curtea universității. Orice critică e adusă pe un ton foarte diplomatic și elegant și nu excede niciodată activitatea didactică. Respectul față de studenți e foarte mare și asta îi face să fie dezinhibați și lipsiți de complexe. Și cu toate astea, n-am văzut pe nimeni să și-o ia în cap. Relația student-profesor e reală, relaxată și informală. Dacă vrei să vorbești cu el nu trebuie să pândești pe coridoare. Îi scrii un mail și te va primi în biroul lui/ei. Te ajută cu sfaturi de carieră sau chiar te va sprijini să îți găsești un job. Am fost uimit să constat că directorul meu era la curent cu situația studenților lui din anul precedent. Poate nu neapărat că-i păsa de tine dar cel puțin îi păsa de el și de facultatea lui tu fiind produsul școlii pe care el o reprezintă și care va fi asociată cu succesul sau eșecul tău profesional.

După facultăți ! (I)

Mircea — Sun, 26 Feb 2012 22:30:33 +0000

Cu mare întârziere aș vrea să scriu câte ceva despre anul pe care l-am petrecut la universitatea din Luxemburg. Nu știu de ce am așteptat așa de mult. Cred că de lene. Eu zic că informațiile sunt interesante și nu doar pentru eventuali studenți ci și pentru cine e cât de cât interesat de chestiunea educație, în România ori aiurea. Eu nu sunt dar îmi place să povestesc.
Universitea din Luxemburg e o universitate tânără și destul de mică. Avantajul este că are părinți foarte bogați. Și foarte ambițioși. Guvernul luxemburghez nu pare că s-a uitat la bani când s-a hotărât să puna bazele așezămâtului academic. Era și normal. Cel mai bogat stat al UE să nu aibă el o Universitate calumea ? Partea bună e că pe lângă voință au avut și cap. D-aia a ieșit un lucru așa de bun. Universitatea are trei campusuri în capitală. Pe lângă campusuri există și cămine pentru studenți. Aici se numesc residence. E de înțeles de ce. Să vă explic în scris cam cum arată. Se ia o vila de tip Cotroceni, cu 2-3 apartamente de 2-3 camere, iar în fiecare cameră se bagă câte un student. Aceștia împart dependințele, complet dotate (mașină de spălat, uscător, frigider, internet wireless, etc). Universitatea nu și-a construit cămine, în sensul clasic al cuvântului, pur și simplu statul a cumparat clădiri de locuit pe care le-a transformat în rezidențe universitare. Și după cum vă spuneam, nefiind zgârcit, a cumpărat locuințe de calitate. Dar și o mănăstire. Da, există și un cămin care are aspect de cămin studențesc. Nu așa de murdar ci așa de mare. O fostă abație a fost transformată într-un fel de hostel unde studenții și studentele stau ceva mai înghesuiți. Un loc într-o astfel de rezidență costă în jur de 300-350 eur. Pe lună. Vi se pare mult ? Lor nu, pentru că toți studenții de naționalitate luxemburgheză primesc din partea statului în jur de 1300 eur/lună. Parțial cu titlu de bursă parțial cu titlu de împrumut ce va fi rambursat după studii. Străinii primesc și ei aceiași bani dacă lucrează în Luxemburg.
În prezent este în construcție un maaare campus, care va fi și un mare centru de cercetare, situal la Belval, unde vor fi mutate și o parte din facultățile existente. Să nu va mai amețesc cu detalii că sunt pe google, vă spun doar că valoarea proiectului e undeva de la 10 miliarde de euro. Ca să va dați seama cam se va construi acolo. V-am zis că sunt bogați și ambițioși.
Dacă nu prinzi loc în rezidență va fi destul de greu să găsești o locuință din cauza prețurilor foarte mari. Adică o garsoniera (pardon, o camera mică, mică) poate costa în jur de 600 eur. Asta în cazul în care vei găsi pe cineva dispus să închirieze unui student.
Partea bună e că studiile sunt cvasi-gratuite. Taxa anuală e vreo 400 eur pentru un master. Pentru ceea ce primești, credeți-mă ca suma e simbolică. Există și avantaje ca student. Cu 25 eur/semestru călătorești cu orice mijloc de transport terestru în tot ducatul (mai puțin taxiul), poți merge la sală de fitness/piscină cu 1,5 eur iar la cantina universității mănânci un prânz cu 3-5 eur.
Serviciile administrative (secretariatul) sunt impecabil puse la punct. N-au nicio legătură cu conceptul de secretariat așa cum este el cunoscut în România. Toată lumea zâmbește, totul e perfect organizat. Primești prompt prin poștă tot ce îți trebuie, cardul de student, foile matricole, releveele, inclusiv vreo 10 certificate de student pe care să le folosești la nevoie. Biblioteca nu e formidabilă dar în schimb ai acces la nenumarate baze de publicații în format electronic, absolut impresionante, din toată lumea, unde poți găsi lucrări dintre cele mai cele.
Va urma.

După zece ani

Mircea — Wed, 18 Jan 2012 12:52:27 +0000

“‘tu-ți America mătii!”… se auzi brusc de afară și la fel de brusc ne-am trezit și noi. Era înjurătura preferată a lui Nae, care-și suduia măgarii nedisciplinați ce o luaseră razna pe pajiștile din apropiere. Nae nu era cabanierul ci un argat ceva, un om bun la toate. Era un tip micuț, cu barba scurtă și îmbrăcat într-o salopetă albastră. Îmi lăsa impresia unui matelot asprit bine de viață și de mări. Nu știu exact de ce, poate omul nu fusese în viața lui pe mare dar mie așa îmi părea. Fuma pe banca din fața cabanei și își bălăngănea picioarele prea scurte ca să atingă pamântul. Ținea țigara întoarsă spre interiorul palmei, ca oamenii simpli. Cred că trăise mult în singurătate, poate la cabană sau în altă parte. După ce că era divorțat, îl mai părăsise și fiica. “A plecat dupa p..ă în Italia!” N-avea noroc. Până și câinele îl lăsase baltă: “S-a dus cu turiștii dă-l dreacu.” Ca o ironie a sorții, acum se bucura doar de efemerele vizite ale drumeților, de la care își lua la revedere dupa 1-2 zile, lăsându-l singur cu măgarii lui neascultători. Nu te privea niciodată când îți vorbea. Se uita tot timpul în sus, spre creastă. Uneori îl auzeai spunând dintr-o dată : “Uite, vine! – Cine vine dom Nae? – Turistul, uite vine, îl văd.” Te uitai mult și bine până începeai să vezi și tu ceva. E clar ca omul avea darul vederii la distanță. Sau poate doar o nevoie acută de companie.
La Urlea, în Făgăraș, am petrecut două nopți, înainte să pornim pe un drum istovitor via lacul si vârful cu același nume. Traseele din Făgăraș sunt cunoscute pentru lungimea lor, locurile de popas dureros de distanțate între ele. Cu oboseala fizică te mai descurci până la urmă dar sentimentul de izolare e mai parșiv. Te cuprinde încet și ține mai mult. După ore de mers, creierul se deconectează încet-încet ~~de la realitate~~ de la orice și imaginile cu care rămâi în cap după ceva timp par puțin ireale. Un fel de fata morgana cu efect întârziat. Nu știi exact dacă chiar ai văzut cutare sau memoria exagerează ori poate confunzi cu imaginile dintr-un film sau chiar dintr-un vis… Ca să te lămurești trebuie să te întorci acolo.
Prietenul cu care am fost atunci pe munte nu mai este astăzi. De curând am citit că și cabana Urlea a ajuns o paragină ca urmare a dispariției proprietarului. Cine știe ce s-o fi ales de Nae. S-o fi întors pe mare ? :) Măgarii lui umblă în sfârșit liberi ?…
Sigur, viața merge mai departe. Și totuși, o întrebare ramâne: Ce legătură avea domnule America ?

Demâncare și nu numai

Mircea — Thu, 01 Dec 2011 20:48:25 +0000

Ne-am trăit copilăria (vorbesc de cei născuți prin anii 70) într-o perioadă în care mâncarea era o grijă majoră a celor mai mulți oameni. Alimentarele goale și rațiile ceaușiste au lăsat ceva urme în mentalitatea chiar și a celor mai tineri. Cred că aveam 9-10 ani când mama m-a luat la cumpărat de cartofi, ca să putem lua, împreună, 10 kg. Când mi-am ițit capul peste tejghea și am cerut rația de 5kg, toată coada râs. Poate din cauza asta, a lipsei cronice timp de decenii am dezvoltat, noi românii, obiceiul meselor exagerate ? Îmi amintesc prin anii 90, de niște francezi veniți în România care povesteau acasă la ei cum românii mangent à s’exterminer. Nu demult am citit un articol scris de G. Liiceanu (poate fi citit aici și vi-l recomand) în care povestea două experiențe culinare total diferite, un ospăț opulent, parcă rupt dintr-un basm, ce se întindea pe o zi și jumătate și una ireal de minimalistă. Prima era în România, a doua în Germania. Sărăcia și bogăția proiectau reflexii diametral opuse. N-am nimic împotriva meselor copioase, ba chiar prefer una bogată și gustoasă decât una sărăcăcioasă, de tipul low calories, healthy food, bla bla. Mă depășesc însă unele obiceiuri culinare românești. Funcțiile mâncării sunt două, după mine. Nevoia și plăcerea. Mănânci ca să îți astâmperi foamea și mai mănânci și din plăcere, în cele mai multe cazuri. Însă uneori mâncarea e mai mult decât necesitate ori plăcere. Poate să fie, spre exemplu, expresia afecțiunii. Bunicii și părinții care ne așază la masă cum intrăm în casă ori ne gătesc mult mai mult decât putem noi mânca sunt lucruri comune. Cantitatea de mâncare influența direct proporțional starea de sănătate (E gras, sănătos!) Pe vremea lui Ceaușescu mâncarea era și monedă de schimb sau mită. Duceai un porc, o damigeană ca să obții oareșce favoruri. De fapt, ce vorbesc eu de vremea lui Ceaușescu? Acum câțiva ani un fost ministru de finanțe a fost acuzat de luare de mită sub formă de caltaboși. Dacă chiar este adevărat, mi se pare absolut genial! Odată, un domn de la țară pe care părinții mei l-au ajutat cu nu mai știu ce, a revărsat (la propriu) în casă la noi saci de legume, drept recunoștință. Butoaiele cu murături care constituiau la origine rezerva pe timp de iarnă sunt și astăzi prezente, la casă, la bloc… deși le poți cumpăra de la orice colț, poate chiar mai ieftin. Mâncarea mai este și vector al dezmățului. Așa cum unii beau, se droghează ori fumează ca să se simtă bine, există unii care sărbătoresc diverse ocazii pur și simplu mâncând până crapă. În fiecare an, de Crăciun, vedem la știri cum camerele de gardă ale spitalelor se umplu de petrecăreți răpuși de sarmale, șoric ori alte bunătați. La o nuntă, dacă pui pe masă mai puțin de 5 feluri, s-ar putea să trezești suspiciuni din partea invitaților. Oricum, îți va fi foarte greu în primul rând să găsești un restaurant care să accepte mai puține feluri în meniu. În condițiile în care un om normal mănâncă de 3 ori pe zi, cum să te aștepți ca cineva să mănânce 5 ori 6 feluri pe parcursul unei nopți și să plece întreg acasă? Iată în cazul ăsta cum mâncarea are un rol socio-economic. Arată că nu ești sărac ori zgârcit și că îți tratezi invitații cu respect (=mâncare multă). Aș fi curios să aflu la câte alte popoare haleala are atâtea valențe ca la noi.
N-am scăpat nici eu de sindromul asta. După ce s-a născut fiica mea, multă vreme am tot trăit cu grija că copilul nu mănâncă destul. După ce am comparat cu alți copii, de pe alte meleaguri, ai căror părinți au fost scutiți de obsesia asta și dupa ce mi s-a reamintit că în Europa n-au mai murit copii de foame din al doilea război mondial, m-am liniștit. Și m-am pus pe mâncat :-)

Despre încredere

Mircea — Mon, 14 Nov 2011 23:23:14 +0000

Un clişeu bine-cunoscut spune că între România şi occident e o diferență de zeci de ani. După mine e o greșeală pentru că socotește această diferență dintre România și – generic vorbind – “vest” drept o simplă chestiune de timp. Ca și cum scurgerea anilor aduce cu sine progres, civilizație, dezvoltare, educație, etc. Diferența dintre “est” și “vest” este în primul rând una de ordin cultural și nu temporal. Acum, la peste 20 de ani de la sfârșitul epocii “întunericite”, se vede destul de limpede asta. În ultima vreme, ocupat fiind cu diverse demersuri administrative în ambele părți ale Europei, am conștientizat unul din elementele esențiale care diferă între cultura româno-latino-balcanică, din care vin și cea în care trăiesc: încrederea. Încrederea pe care oamenii o au pur și simplu unii în alții și modul în care le schimbă viața de zi cu zi.
În România (mă refer la România dar sunt convins că e valabil pentru multe alte ţări apropiate nouă dpdv cultural/politic etc) relațiile sociale sunt marcate de un fel de prezumție de vinovăție. Orice necunoscut este suspect până la proba contrarie. Dacă mergi pe stradă şi esti abordat de un om care îţi propune ceva sau îţi cere ceva primul gând este ăsta cu ce vrea să mă păcălească? Recunoașteți că nu e așa. Recunosc şi eu că până la un punct e şi justificată această mentalitate. Neîncrederea în semeni se manifestă şi la nivel instituțional. Autoritățile, partidele, băncile, corporațiile, ziarele, administratorul, service-ul auto ne mint, ne dezinformează și ne vor răul. Brânza nu e brânză, în benzina se pune apă, bio nu e bio. Ceea ce admit că poate fi adevărat dar numai într-o anumită măsură. Să prezum că tot ce vine dintr-o anumite direcție este rău mi se pare greșit și distructiv. Sentimentul de neîncredere s-a întins ca o pată de petrol în mare, mânjind fără discernământ în stânga și-n drepta. Neîncrederea este atât de mare încât un scut s-a ridicat în jurul fiecăruia, dar nu unul defensiv ci mai degrabă unul ofensiv. Acroșezi pe cineva din greșeală sau pui prea multe întrebări și te trezești cu priviri acre, replici tăioase sau înjurături. Cel mai grav este însă că şi instituțiile acționează în relația cu oamenii plecând de la premisa eventualei fraude. Birocrația excesivă nu este altceva decât expresia neîncrederii în cetățean. Hârtii peste hârtii care trebuie să asigure că totul e în regulă și că la mijloc nu e o fraudă. Ca să renunț la o indemnizație plătită de stat nu a fost suficientă declarația mea scrisă. Simpla renunțare a titularului nu ajunge. Trebuie să explic motivele pentru care renunţ şi să le şi dovedesc cu acte ! Dacă cumva mint? (n-ar trebui să fie suficient simplul fapt că eu nu mai vreau să primesc bani?). Atât de absurd a ajuns! Orice act, orice demers trebuie făcut personal sau prin procură autentică! De sute de ani s-a inventat poșta, ca să ne ducă hârțoagele de colo-colo. O mai folosește cineva în România? Banala procură sub semnătură privată, care reprezintă regula în dreptul nostru, nu mai are nicio valoare. Nu e suficient de sigură. Nu mai vorbesc de internet. Nu, în Romania totul trebuie făcut personal. Ai de ridicat o hîrtiuța ? Trebuie sa vii personal să o ridici. De ce nu poate funcționarul sa o pună la poștă? Eu scap de drum, el scapă de prezența mea la ghișeu, care oricum îl irită. De ce? Pentru că la mijloc poate fi o fraudă. Daca semnatura e falsa? Sau adresa poștală ? În alte țări, cu adevărat civilizate, regula este comunicarea prin poștă. Descarci de pe net documentele și le pui la poștă cu actele indicate. Răspunsul vine tot prin poștă. Nu te deplasezi, nu aglomerezi traficul, nu stresezi funcționarul. Nici el pe tine. Toate formalitățile pe care a trebuit să le rezolv aici de când m-am mutat s-au făcut prin poștă sau pe internet, cu 3 excepții (din care una am senzația că puteam sa o rezolv și de la distanță). Până și la bancă am reușit să-mi fac soția cotitulară de cont fără ca ea sa treacă vreodată pe acolo. Inimaginabil pentru România. Habar n-am unde sunt birourile firmei de net și telefonie, nu i-am văzut în viața mea la față. Contractele s-au trimis prin poștă, echipamentele la fel (și nu, n-a venit nimeni să-mi găurească pereții ca să tragă cabluri). Am încercat o eu dată să mă duc așa românește, să rezolv o problemă la Ministerul Învățământului. S-a uitat la mine recepționerul: unde vreți să mergeți? La biroul de echivalare diplome (trebuie să fie un birou unde se duc oamenii care vor să-şi echivaleze diplomele, nu?!). Păi n-aveți unde să mergeți. Trimiteți prin poștă cererea și actele. În Romania dialogul a fost următorul: ce acte imi trebuie sa radiez de la finanțe un PFA care nu mai există? – Aaaa, păi sunt mai multe,… trebuie să veniți aici….e un formular, un caiet…nu, nu,… trebuie să veniți aici. Fac o paranteză: faptul că un PFA nu mai există este o informație publică, accesibilă gratuit oricui, pe internet, în maxim 60 secunde. Cu toate astea, eu trebuia sa mă duc acolo și să duc x acte… N-am mai îndrăznit să-i spun că doream să le trimit prin poștă. Vânzările pe ebay se fac cu plata înainte, fără contracte, fără nimic… Noțiunea de copie legalizată e de domeniul istoriei. Copia simplă e acceptată de orice instituție, nimeni nu pune la îndoială corectitudinea ta. Autorizezi pe oricine să-ți debiteze contul bancar pe orice bucată de hârtie. Chiria, creșa, utilitățile, netul, asigurările, toate se plătesc așa. Beneficiarul merge la bancă, arată semnătura ta și îți ia banii din cont. Și toată lumea e cât de se poate de liniștită cu modul ăsta de lucru. Sunt sigur că există țepe. Probabil foarte puține. Și reprezintă un preț prea mic pentru beneficiile pe care le aduce în final. Aceeași atitudine am întâlnit-o și în America. Mi s-a spus că încrederea de genul ăsta face lucrurile să meargă înainte foarte ușor. Ceea ce înseamnă că opusul ei e o veritabilă frână, ipoteză care explică multe. Știu că în România lucrurile nu pot merge chiar atât de departe, pentru că ar fi dezastru. Dar cel puţin la nivel autorităţi-cetăţean lucrurile s-ar putea simplifica dacă am regăsi două lucruri pierdute. Încrederea şi serviciile poştale.

Tanti Irina

Mircea — Fri, 09 Sep 2011 20:21:50 +0000

Ar fi incorect să spun că tanti Irina a fost doar o vecină de palier. De fapt, nici măcar tanti nu e corect să-i spun, că nu mi-era mătușă și nu era nici tânără. De când o știam eu a fost de fapt o bătrână. Dar sună prost să-i zic bătrâna Irina sau baba Irina și în plus tot timpul cât a trăit i-am zis tanti. Tanti Irina. A locuit vizavi mulți ani, cred că de la facerea blocului până când a murit, prin anii 90 parcă, nu-mi aduc aminte exact. N-am avut o relație rea cu tanti Irina cu excepția momentelor când mama venea – în sfârșit! – de la serviciu iar eu abia așteptam să o trimit acasă. Îi deschideam ușa și îi ziceam gata, acuma pleacă acasă la tine. Aveam probabil 3-4 ani și ea era babysitterul meu ocazional. Nu prea mă împăcam cu grădinița, iar părinții apelau la ea uneori ca să aibă grijă de mine. Era aproape, era gratis și era sigură (nu-mi amintesc să fi fost vreodată probleme). Cu tanti Irina familia mea avea o relație cum numai cu vecinii de bloc poți să ai. Adică devii foarte apropiat deși nu ai mai nimic în comun. Era femeia care îți intra în casă fără să bată la ușă, aducând cele mai mărunte vești ca pe mari descoperiri planetare (doamna Teodorescu, știați că x-ulică bea ?). Stătea cu mama în bucătărie ore întregi (sau pe capul ei), după care simțea nevoia să îi spună ceva și lui taică-miu înainte să plece acasă. Le știa pe toate, îi spuneam Radio Șanț. Bârfa era în natura ei, cred că ar fi fost fericită să aibă un vizor la ușă prin care să vadă de la parter la etajul 10. Avea un scăunel mic pe care stătea în fața ușii în unele zile. Ce faci aici tanti Irina? Aștept pensia, răspundea ea. Era săracă și pensia de urmaș din care trăia însemna așa de mult încât îi ieșea în întâmpinare. Ca și cum vroia să aibă grijă ca pe ultimii metri să nu cumva să i se întâmple ceva pensiei și să nu mai ajungă la ea. Avea un singur bec minuscul în sufragerie și un fier de călcat cu cărbuni. Am ceva amintiri și despre soțul ei. Un domn cu nasul cârn, cu părul lins pe spate, mereu la costum cu vestă și ceas de buzunar care pe vremuri a lucrat “la Telefoane!”. Avea un radio uriaș, Pacific (astăzi intră la categoria retro), și pe ecranul lui erau scrise diferite capitale ale lumii corespunzător posturilor de radio respective. A pus degetul pe capitala Belgiei și mi-a zis: “Brucseles”. Așa am pronunțat multă vreme, până m-a corectat mama. Avea o sobrietate care contrasta cu firea flecară a nevestii. Sau așa a reținut memoria mea de copil. Femei ca tanti Irina mai sunt multe probabil în universul de la bloc. Baba, bârfitoarea, invidioasa, băgăcioasa dar și cea de la care împrumutai o pâine când ramâneai în pană sau te mai ajutai cu cine știe ce alte treburi, după caz.

Titlurile zilei

Mircea — Sat, 20 Aug 2011 20:19:33 +0000

Încă sunt conectat la două lumi, cea în care locuiesc și cea din care vin. Citesc știrile în oglindă. Într-un tab cele românești într-altul cele nemțești. Ultimele mă interesează direct, iar la cele din România mai mult din curiozitate, cred. Rar citesc mai mult decât titlurile. Veștile negative și cele pozitive alternează armonios, indiferent de locație. Două lumi devin una singură. În Berlin sunt incendiate mașini pentru a cincia noapte consecutivă. S-a terminat după 5 ani pasajul care e considerat o mare realizare. Se dorește o șosea care să lege și sudul orașului de autostradă; se discută dar nu se face, oamenii nu prea vor, strică peisajul și face zgomot… ce să faci, unii n-au deloc, alții prea multe. La nu-știu-ce spital s-a redeschis portița pentru abandonul anonim al nou-născuților nedoriți, în cartierul natal a început construcția metroului mult așteptat. Până și celebrele cabluri suspendate pe toți stâlpii au început să fie băgate în pământ. Industria serviciilor sociale este cea mai mare, chiar mai mare decât cea auto sau chimică, și are în jur de 400.000 de salariați…cine să-i mai înțeleagă?…capitalism original. Noi piste ciclabile și centre interconectate de închiriat (adică iei din punctul A bicla și o lași în B) ca în marile capitale. Asta e ceva! Un ștrand de 5 stele refăcut din donațiile populației. O femeie e dată jos din autobuz pentru că bebelușul ei făcea gălăgie. Rușinos. Compania de transport își cere scuze a doua zi. Temperatura maximă a zilei: 36 de grade. Îmi iau totuși un hanorac. E frig și plouă.

Fie pâinea cât de rea

Mircea — Wed, 22 Jun 2011 10:35:56 +0000

Există oameni care spun că nici în Vest nu-i mare brânză și de fapt e la fel de rău/bine ca România. Mi-a fost întotdeauna greu să-i înțeleg dar le respect convingerile și vreau să fiu obiectiv. M-am gândit chiar să le ofer câteva argumente. Iată deci o listă cu ce-mi vine în cap pe moment.
1. Gunoiul. În România e simplu: ai o găleată în care arunci totul. Punct. A, sigur, poți recicla (dacă ești dispus să mergi 3 km până la cel mai apropiat punct), dar nu e nicio problemă dacă n-o faci. În Germania sunt cel puțin 4 tipuri de gunoi care impun colectarea selectivă. Triază, stochează, curață, verifică calendarul, etc. pe scurt, mare bătaie de cap. Pe bune.
2. Chiar dacă ai facultate si n-ai spalat o farfurie toată viața, ai mari șanse ca din când în când să mături scările blocului. Fiindcă majoritatea imobilelor au doar câteva apartamente, locatarii își fac de regulă singuri menajul, prin rotație. Mătură scara, trage tomberonul la stradă, etc. Umilitor, când o lume întreagă te știe, vorba ceea, un domn bine/o damă fină.
3. Telefonul mobil. Ăsta e scump. Scump al naibii de nu-ți prea vine să vorbești. Pachete cu sute de minute pentru câțiva euro pe lună, sunt vise cu ochii deschiși. Și știm apetitul românului pentru vorbit la telefon, mai ales dacă e mobil. Deci cheltuiala mare ori abstinență, monșer ! Motiv pentru care demodatul telefon fix este încă foarte prețuit. La fel ca și banala poștă.
4. Culesul căpșunilor cu mâinile proprii. Dacă vrei să iei căpșuni la juma de preț, trebuie să ți le culegi matale cu mânuțele astea două. E un sport foarte popular pe aici. Eu știu mulți cărora le-ar veni greu să întruchipeze, fie și pentru câteva minute, cea mai jenantă postură post-decembristă pentru un român: căpșunar. Trage șapca mai pe ochi, vezi să nu fie vreo mașină cu număr de Ro prin zonă și bagă mare că e totuși la juma de preț. Unde mai pui că poți înfuleca serios cât ești în mijlocul plantației. Sau du-te la supermarket.
5. Curentul. Nu curentul electric. Curentul ală care se formează între două geamuri deschise… știți voi bine care. Dacă ți-e teamă că te trage și te îmbolnăvești nu veni aici că aștia cam stau în curent și nu prea înțeleg care e problema oricât le-ai explica tu… Alt obicei periculos: noaptea opresc căldura și dorm cu geamul deschis. Da, da, iarna !
6. (pentru părinți). Dacă te-ai obișnuit să îți ții copilul sterilizat nu veni în Germania. Aici suzetele nu se sterilizează, copiii manâncă de pe jos iar în sala de așteptare a pediatrului toți se joacă cu (eventual ronțăie) aceleași jucării care probabil n-au fost dezinfectate niciodată. Iar când copilul va face febră 40 doctorul te va felicita pentru câți anticorpi a dobândit cu această ocazie.
7. Vremea. Plouă mult. (Nu se pune pentru cei norocoși care trăiesc mai la sud)

Lista rămâne deschisă.

Încotro?

Mircea — Mon, 23 May 2011 23:16:26 +0000

Am un balcon așezat spre sud și seara, când se lasă răcoarea ce vine de la dealurile aflate la o aruncătură de băț, gresia de pe podea este încă caldă. Așa am ajuns să stau cu laptopul pe balcon, mult timp după ce copila adoarme și uneori și maică-sa, odată cu ea. Și ce poți să faci singur pe balcon, seara, când s-așază liniștea ? Pai, vorba lui Cocoșilă. Stai și te gândești și… te gândești și stai. Azi am descoperit că mi-e totuși dor de România. De șosele șerpuite din Apuseni care încă nu cunosc asfaltul, unde am văzut cea mai verde iarbă posibilă, de munții Făgăraș, de vacanțele nebune petrecute pe toți coclaurii, în vremuri când n-aveai prieteni pe Facebook, de prânzul săracilor luat la mănăstirea Râmeț, de sarmalele cum numai în România se pot găti, de priciul de la cabana Omu. Mi-e dor de limba română, de spectacolele de teatru. Adică, cu mici excepții, de lucrurile de care îmi era dor și când eram în România. Deci, intoarcerea n-ar rezolva mare lucru. Iar despre pitorescul Apusenilor (ca și în cazul Deltei), sunt sigur că izolarea și sălbăticia ce sunt magnet pentru turiști, nu sunt la fel de atractive și pentru localnici. Pentru mine a fost un vis să pedalez prin Apuseni dar cei care merg zilnic pe acele drumuri, pe jos, pe bicicletă sau cu mașina, sigur nu simt aceiași fiori ca și mine. Nu cumva e cinic să te bucuri de ceea ce pentru alți e un mare inconvenient (ca să nu zic corvoadă)? Nu sunt nostalgic. S-ar putea să mă întorc în România, s-ar putea să rămân aici. Sincer, aș prefera ultima variantă. Uneori mă surprind chiar dorind să plec iarăși, să simt din nou aventura începutului, să văd cum sunt și ce fac alți oameni, în alte locuri, în alte orașe sau alte țări. Când sunt atâtea lucruri formidabile în toată lumea, de ce să stai într-un singur loc ? Sunt conștient că pentru un tată cu un copil de un an, nu par tocmai zdravăn la cap. În afară de asta, îmi place totuși viața aici mai la periferia Germaniei. Ieri am fost la cules de căpșuni pe una din plantațiile din zonă ceea ce pentru Andreea (mare fană a căpșunilor) numai cules nu a fost ci mai mult un desert direct de la sursă, tocmai bun pentru stimulat anticorpi. Iar Andreea își face deja prieteni. Acum câteva zile a primit cadou de la o doamnă o salată crescută în curtea casei, aflată chiar lângă locul de joacă favorit iar azi, un domn pe bicicletă s-a oprit și, dintr-un mare buchet de flori i-a dăruit una mov (nu știu de care era că nu mă pricep). Dar cel mai tare a fost un băiețel doar un pic mai mare, care, tot în parc, a luat-o sub aripa ocrotitoare și o ducea în brațe oriunde vroia, la leagăn, la tobogan, la balasoar, etc.