RSS Feed
  1. Tata lu´ Andreea

    September 2, 2014 by Mircea

    Curtea din spatele casei în care stăm se învecinează cu curțile altora, printre care o familie cu doi băieți. Puștanii au vreo  8-9 ani, și sunt foarte vorbăreți, mereu dornici de făcut prieteni de joacă. Fie că mă văd în balcon, fie când mai ies și eu cu fiică-mea prin curte, băieții mă agață mereu la conversație. Sunt dezinvolți și au o curiozitate sinceră. Dar ce limbă vorbiți voi ? Româna, zic. Aha, zice el și cade pe gânduri nițel. Și e departe România ? Dialogul e amuzant ca eu nu înțeleg tot ce spun ei și uneori trebuie să repete. Adică cât faci pe drum, de acolo, din România, până aici ? îmi reformulează el întrebarea rar, cu gesturile ample ale unui învățător care explică de ce 2 plus 2=4. Și de ce ai plecat de acolo ? Păi că e mai bine aici…. Adică ce e mai bine ? Asta poate o să înțelegi tu mai bine peste câțiva ani…. Când o să fiu mai mare, nu ? Azi am jucat puțin fotbal cu ei și i-am impresionat cum știu să țin pe picior. Uau ! exclamă unul cu ochii cât cepele. Cum ai învațat asta ? Am jucat mult fotbal toată viața mea. Și ai marcat multe goluri ? Două mii ! Două mii ?! mamăăăăăăă… Tata lui Andreea, mai joci cu noi ? .. Dar cum te numești de fapt ? Mircea. Cum ? Mir-cea. Ăsta e nume englezesc ? Nu, e românesc. Și cum e pe germană ? Nu cred că există în germana, zic.
    Am acasă niște discuri zburătoare cu care mă jucam eu când eram copil. Nu știu cum au reușit dar au supraviețuit și, mai mult decât atât, printr-o manevră pe care numai o mamă o poate face, au făcut chiar si călătoria după mine până în Germania. Discurile îi fascinează pe băieți, că cică zboară foarte bine. Așa de bine că unul a ajuns într-un balcon vecin și unul din ei a adus bastonul bunicului ca să îl tragă înapoi. Bastonul bunicului are abțibilduri pe el, de peste tot pe unde bunicul și bunica au călătorit. Dar de ce i l-ați luat ? Nu are nevoie să meargă cu el? Nu, că bunicu e mort. A murit la spital, a rămas fără aer ….hhhhhhhîîît!


  2. Mai departe

    July 25, 2014 by Mircea

    Au trecut aproape 4 ani. 4 ani în care România a rămas mult în urmă. Legăturile cu țara natală s-au redus la ce e mai important. Familia și prietenii (cei care n-au plecat). Și câte o scrisoare de la fisc care își tot amintește din când în când că am ceva bani să le dau. Nu prea mi-e clar ce și după cum arată fițiucile lor e limpede că nici lor. Le-aș plăti dacă în loc să trimită documente indescrifabile ar fi puțin mai inteligenți și ar pune măcar ibanul …nu de alta dar ca să pot să le plătesc. Îmi lipsesc munții și limba română. Nu doar să o vorbesc și să o aud pe stradă dar să văd o piesă de teatru spre exemplu. Mai deschid pagini de net din România dar nu mai mă prinde nicio știre… ceva nu mai face click. România e atât de departe încât Germania nu mi se pare acum o țară deosebită. Doar când mă gândesc de unde vin îmi schimb părerea. Am împrumutat de la nemți multe obiceiuri: cumpăr pâinea de la brutărie, mănânc bratwurst, beau Apfelschorle, port sandale Birkenstock, cumpăr aproape totul de pe Amazon, la 15 grade afară mi-e bine. Trimit scrisori, vorbesc la telefonul fix mai mult ca la mobil. Fi-mea se vopsește cu culorile Germaniei pe obraz la meciurile de fotbal, fi-miu are nume nemțesc. De Carnaval îmi iau liber și mă costumez în fiecare an. O vulpe trece pe sub balconul meu aproape în fiecare seară. Vine mereu dinspre stradă și merge spre curțile oamenilor, ca și cum s-ar duce acasă. Mereu cam la aceeași oră, nemțește. Ar trebui să îi dau un nume, poate unul românesc ? Nu mai latră câinii, nu mai mă trezesc motoarele noaptea. Merg la chermezele din sat, unde se bea bere și se mănâncă cârnați, la sarbătoarea căpșunilor, unde se bea bere și se mănâncă cârnați sau la cea a merelor, unde, evident se bea bere și se mănâncă cârnați.


  3. Salariat de Lux

    March 31, 2014 by Mircea

    Au trecut vreo două luni de când mi-am schimbat jobul și (din păcate sau din fericire) lucrez din nou full time. Împart biroul cu 6 femei: 5 franțuzoaice și o nemţoaică. Nu, nu lucrez în Franța si nici la companie franceză. Lucrez in Luxemburg la o firmă canadiană dar cu mulți belgieni si francezi. Că deh,  așa e pe aici, multicultural !
    În Luxemburg există două mari tipuri de corporații, cele de sorginte nemțeasco-britanică si cele de tip latino-francofone, care sunt majoritare. În asta din urma categorie intră francezii şi belgienii, plus ceva portughezi, italieni…
    Ca român s-ar putea să te simți puțin cam încurcat între englezi ori nemți care chiar vin la muncă să muncească. În schimb, între francezi te simți ca acasă. Mai o bârfă despre șef, mai o cafea, mai o pălăvrăgeală… nu poți să zici că nu se muncește dar asta nu din vreo etică ieșită din comun ci mai degrabă ca urmare a mizei existente la nivelul ăsta. Să zicem, doar pentru comparație, fără aroganţe, că într-un fel intri pe teren când joci în divizia B și altfel dai din picioare în Champions league. Concurența e puternică, concedierile se fac relativ ușor așa că râdem, ne distrăm dar ne facem planul la hectar că nu te plătește nimeni pe motive umanitare.
    După aproape un an de lucrat în sectorul financiar din Luxemburg zic cu mâna pe inimă că românii sunt la fel de deștepți, de harnici și chiar mai inventivi și mai adaptabili. La nivel de senior management însă aştia de aici sunt parcă mai puțin umflați in pene si nițel mai competenți. Sunt o clasă mai sus. Ca să rămân la comparațiile cu fotbalul, în Divizia 1 mai merge cu nea Piţi la cârmă dar în Europa îţi trebuie un Sir Ferguson. 
    Se muncește mult ? Nu, impresia generală e că în România se stă mai mult la birou însă aici se trage mai puțin mâța de coadă în timpul programului. Oamenii sunt mult mai atenți la timpul lor personal şi toată lumea, spre exemplu, își ia pauza de prânz, fie că mănâncă, croșetează, citește ori face yoga. Sunt foarte mulți, în special femei, care lucrează part time, între 50-90% ca să mai aibă timp și de viața lor ori de copii.
    Piața muncii e una tipic internațională. Nu doar la nivel de angajatori ci mai ales la nivel de salariați. Oriunde lucrezi e puțin probabil să nu ai 3-4 naționalități diferite în același birou cu tine. Cum luxemburghezii sunt practic absenți din sectorul privat, toată lumea e literalmente străină și chiar și cel mai exotic emigrant se poate aștepta să găsească un mediu tolerant și primitor.
    Sectorul financiar e dinamic și o dată intrat e ușor să te menții. O armată de agenții de recrutare  extrem de active vânează constant specialiștii din domenille cele mai căutate. Un profil pe linkedin și un cv pe monster e suficient, spre exemplu, în cazul in care vrei să îți schimbi jobul.
    Și îmi mai place ceva care nu există din păcate in România: Sindicatele. Foarte puternice și virulente, au fost capabile să aducă salariaților din bănci, și așa privilegiați, extra avantaje destul de semnificative. Am fost foarte surprins să găsesc pe intranet ori în broșurile de la recepție materialele publicate de sindicat care dădeau de pământ cu mai mari băncii pentru diverse nemulțumiri sociale. Curat democrație, musiu !