fotografice

A venit iarna. Care, aşa cum ne-a zis preşedintele, nu-i ca vara. Ceea ce totusi, poate nu-i chiar aşa o inepţie. Sunt unii care încă nu-şi dau seama ce înseamnă iarna. Cum ar fi primarii din Bucureşti. Primarii, nu primarul, aţi citit bine, pentru că Bucureştiul e oraşul cu 7 primari, dacă aţi uitat. Unii au 7 coline, noi avem 7 primari.
După primele 24 ore de ninsoare, totul a fost paralizat. De fapt, în România iarna nu e un anotimp, e o calamitate. Spui iarna cum spui cutremur, inundaţie, incendiu, etc. În Bucureşti, nu s-au curaţat şoselele de zăpadă decât după vreo două zile. Pardon, au început să se cureţe câteva bulevarde după două zile. Primariile au zis că şoferii sunt de vină, că au ieşit un milion de maşini pe stradă şi nu s-a putut curăţa. Şoferii l-au injurat pe Oprescu; ceea ce mi se pare rezonabil. Oprescu pe drumari, că au fugit cu banii de antiderapant. Dacă Oprescu e atât de fraier încât să-l fure partenerii, ar trebui să-şi dea demisia. Zic eu. N-avem nevoie de papagali ci de bărbaţi. Şmecheraş la vorbă, dar cam păcălici la fapte domnu doctor.
Nişte buldozere sictirite dau zăpada de pe carosabil. Adică o dau peste parcările de pe partea dreaptă. E şi asta un fel de reciclare a zăpezii. Şoferii “se râd” pe seama proprietarilor care îşi vor găsi maşinile îngropate dimineaţă. Ar putea întoarce lama buldozerului şi să dea zăpada pe stânga, pe spaţiul verde dintre benzi, unde nu deranjează pe nimeni. Cine să le spună asta ? Cui îi pasă ? A doua zi dimineaţa, vin şoferii cu lopeţile şi îşi eliberează maşinile de sub nămeţii aruncaţi de maşinile de deszăpezire (sau, în acest caz, de înzăpezire). Evident, ei aruncă zăpada din nou în stradă. După care pleacă cu maşina şi un altul vine şi ocupă locul gata curăţat. Primul se întoarce şi se oftică. A mai fost şi naiv, să lase un afiş “Vă rog nu parcaţi, am muncit la lopată !”
Tramvaiul 41, ultima redută a transportului public de suprafaţă (adică singurul mijloc de suprafaţă care încă merge), nu mai merge. E blocat la intersecţia cu 1 Mai. Nimic nou, se întâmplă în fiecare an, în prima zi de ninsoare. Sunt 4-5 tramvaie unu după altul care nu pot depăşi intersecţia. Poliţia vine şi dă prioritate celorlalte sensuri. Şi eu care credeam că transportul public este prioritar.
Autorităţile au fost luate prin suprindere de iarnă, ca în fiecare an şi ziarele remarcă din nou ironic acest lucru, ca în fiecare an. Oare nu se găseşte niciun şmecher să ne ia toată zăpada şi să o exporte ?

Când stai mai mult în trafic decât pe trotuar, vrei nu vrei începi să judeci oamenii prin maşinile pe care le au şi prin modul în care le conduc. Cum în România (şi nu numai) maşina e un element important al statutului social, e destul de uşor şi chiar interesant să asociezi oamenii şi moravurile cu tipurile de automobile.
Eu am descoperit cel puţin 4 categorii sociale după criteriul automobilistic.
Într-o ordine absolut întâmplătoare ar fi următoarele.
O categorie interesantă dar pe cale de dispariţie (şi cam uitată de public) o reprezintă proprietarul de Cielo, Espero, Leganza. Aştia sunt cam toţi bărbaţi, undeva pe la 40-50 ani. Poartă trening sau geacă de piele de la turci, au cel puţin un ghiul pe deget. Ei au fost prin anii 90 primii băieţi isteţi care au făcut ceva bani, fie cu un stand în angro, fie cu un butic fie cu o învărteală de tranziţie. Au fost primii şmecheri “de masă” deoarece atunci cam astea erau cele mai tari maşini pe la noi. Specia lor e pe ducă şi vor dispărea odată cu maşinile pe care le au. Cei mai perseverenţi au intrat în categoria gipan, de mai jos. Ceilalţi au rămas cu maşinile lor prăfuite care nu mai impresionează pe nimeni, doar ca pionieri ai capitalismului românesc.
Categoria grea o reprezintă proprietarul de Mercedes, Lexus, Maserati şi în general tot ce înseamnă gipan (adică maşina mare şi foarte mare, ale cărei dimensiuni sunt invers proporţionale cu creierul proprietarului). Această categorie aparţine clasei sociale a “îmbogăţiţilor” ca să folosesc un termen foarte larg. Băieţi deştepţi, fete oportuniste, buzate, siliconate, ţâţoase, cu telefoane la fel de scumpe şi cu atitudine de genul “am geantă vuiton, restu e proşti”. Probabil foşti bişniţari, valutişti dar care au avut ceva mai multă minte şi perseverenţă ca să depăşească stadiul ăsta şi au devenit afacerişti mai mult sau mai puţin dubioşi. Dacă aţi văzut vreo isterică cu ţoale scumpe care merge în diagonală vorbind la telefon, fiţi siguri că face parte din această categorie. Paradoxal, cei mai mulţi dintre ei locuiesc încă la bloc.
O categorie care este din ce în ce mai răspândită este cea a clasei de mijloc în formare. Ei sunt recunoscuţi după maşini de mărci modeste, cumparate cu rate multe la bancă. Renault, Opel, Volkswagen (exclus Touareg) sau poate una japoneză dacă e mai cu dare de mână. Femei şi bărbaţi deopotrivă, tineri, eventual familişti. Băieţi la costum, fete cochete salariate la corporaţii, mulţi dintre ei au încă probleme să conducă civilizat, parchează ca un cur, mai taie coloana şi se dedau la alte mici gesturi de nesimţire. Sunt totuşi cei mai acceptabili şi cu potenţial mare de a deveni şoferi de bun-simţ într-un viitor nu prea îndepărtat.
O categorie aparte este cea a şoferilor de BMW. Asta e cea mai omogenă categorie. Bmw-ul are un bărbat la volan, între 20-40 ani, îmbrăcat în trening adidas/nike/puma, şapcă la fel, toate originale plus ochelari de soare. După caz, mai are şi un lanţ gros la gât. De profesie combinator ori doar un băieţaş cu asipraţii de combinator care a strâns din cur până la ultimul bănuţ ca să aibă BMW. Maşina e lovită, zgâriată, lipită cu scoci, murdară, tunată, la a patra sau a cincia mână.
Ultima categorie şi cea care ar trebui să primească premiul publicului pentru popularitate, e cea a proprietarilor de Dacie 1310. Confirmând principiul bine cunoscut al fabricantului de la Piteşti, “merge şi-aşa”, Dacia şi dacioţii reprezintă adevăraţii luptători de guerillă în faţa noilor valuri de capitalişti, corporatişti, ciocoi, manelişti care au umplut străzile României cu maşini străine. Proprietarii lor sunt mai în vârstă iar maşinile lor ajung uşor la peste 20 de ani vechime. Spre lauda lor, au dovedit că pot avea maşini mai curate şi mai îngrijite decât bmw-iştii deşi le freacă cu o simplă cârpă în faţa blocului, obligatoriu echipaţi în tradiţionalul halat albastru de atelier. Oameni economi, adversari ai risipei de combustibil, ei folosesc maşina doar la ocazii, ajungând să ruleze chiar şi 1000 km pe an ! Tot pentru economie, noaptea merg cu farurile stinse sau cel mult cu poziţiile aprinse. De multe ori stopurile sunt arse deci e bine să păstrezi distanţa. Într-un fel, dacioţii sunt opusul speciei Daewoo, care a avut o existenţă efemeră. Ei nu se dau bătuţi iar prezenţa lor pe şosele este încă semnificativă. Cu puţin noroc, s-ar putea să le supraviţuiască tuturor.

Precizare: cele de mai sus reprezintă o viziune subiectivă, pamfletistă şi superficială a subsemnatului asupra unei lumi văzute prin parbrizul murdar, prăfuit, aburit,… mă rog, după anotimp. Ştiu că printre cei ironizaţi mai sus se află şi domni adevăraţi şi doamne autentice, care au simţul umorului şi în faţa cărora îmi scot pălăria.

Înainte să ajung în America mă aşteptam ca americanii să fie nişte graşi care mănâncă numai hamburgeri, nişte proşti, nişte paranoici pe care nu trebuie să-i ating sau să-i privesc mai mult de două secunde ca să nu mă reclame la poliţie şi nişte oameni traşi la indigo, care gândesc, mănâncă, scriu, conduc şi fac pipi la fel, aşa cum le dictează guvernul, corporaţiile, masonii,  NASA ori asociaţia şahiştilor bărboşi. Ei bine, exagerez, ştiu. Dar nu eram departe.
Am văzut graşi în America e adevărat, dar nu atâţi cât mă aşteptam. De fapt, graşii lor sunt în primul rând mult mai graşi decât graşii noştri, asta e sigur. N-aş băga mâna în foc că sunt şi mai mulţi. Cred că de aici vine şi impactul puternic.
E adevărat că în toate restaurantele găseşti hamburgeri dar asta nu e decât un sfert din adevăr (sau poate jumătate în cazul unui hamburger dublu). N-am văzut în nicio ţară din Europa hipermarketuri (da, hiper, aţi citit bine) dedicate exclusiv alimentelor bio, cu produse de la pâine până la prăjituri şi condimente, carne, dulciuri, etc. Tot în America am mâncat cea mai bună friptura de vită şi tot acolo am băut cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată (n-am fost încă în Cehia, recunosc).
Cât despre paranoia şi formalismul lor … În câteva zile mi s-au întâmplat următoarele: o ospătăriţă aproape m-a luat în braţe (zâmbind, evident) când mă rătăcisem în restaurant, de două ori câte un localnic ne-a oferit ajutorul când ne holbam la hartă prin mijlocul oraşului iar în Boston un vânzător ne-a întâmpinat într-un magazin de vinuri cântându-ne. Plimbându-ma trei săptămâni printre americani, am realizat că multe din miturile care circulă pe seama lor nu sunt neapărat false dar sunt precum efectele adverse ale medicamentelor. Dacă spui că aspirina e un acid care îţi face rău la stomac, teoretic spui un adevăr dar practic minţi ori eşti prost informat. Poţi accepta nişte “rele” mai mici dacă vin la pachet cu beneficii mai mari. Spre exemplu, americanii sunt foarte încrezători. Probabil că pentru asta sunt uşor de manipulat (sau de îndoctrinat, cum se spune pe la noi). Ei bine, când oamenii au o mai mare incredere intre ei multe lucruri se mişcă înainte cu o uşurinţă extraordinară. Sunt mai prietenoşi, mai relaxaţi. Afacerile se fac mai uşor, birocraţia scade, etc. Reversul acestei încrederi e vulnerabilitatea desigur. Poţi să fi manipulat, păcălit ori să pari fraier. Dar nu poţi să vezi doar viciul fără să vezi şi beneficiile de pe urma lui. Iar deocamdată, la ei, avantajele au întrecut dezavantajele.
Despre pretinsa lor prostie şi incultura lor ce ar fi de zis ? Să nu uităm că în America cineva a vrut ca în fiecare familie să existe un automobil, că, într-un garaj, a fost conceput primul computer de birou, că acolo s-a inventat internetul ori că numai acolo Google ori Youtube puteau să devina ceea ce sunt astăzi. Sau că cel mai mare institut tehnologic, unde astăzi se cultivă idei şi proiecte care n-au apărut încă nici în filmele de pe AXN SciFi se află tot la ei. De ce oare ? Pentru că nu sunt suficiente o istorie de mii de ani, tradiţii complexe, eroi în cărţi de istorie, bani ori olimpici pe banda rulantă ca să mergi înainte ci, mai ales,  să ai o minte liberă (o altă formă a libertăţii). Americanu prost, deştept, gras, slab, citit ori incult nu ar spune “du-te domle d-aici că nu se poate…” ci mai degrabă “great, just do it !”