fotografice

“‘tu-ți America mătii!”… se auzi brusc de afară și la fel de brusc ne-am trezit și noi. Era înjurătura preferată a lui Nae, care-și suduia măgarii nedisciplinați ce o luaseră razna pe pajiștile din apropiere. Nae nu era cabanierul ci un argat ceva, un om bun la toate. Era un tip micuț, cu barba scurtă și îmbrăcat într-o salopetă albastră. Îmi lăsa impresia unui matelot asprit bine de viață și de mări. Nu știu exact de ce, poate omul nu fusese în viața lui pe mare dar mie așa îmi părea. Fuma pe banca din fața cabanei și își bălăngănea picioarele prea scurte ca să atingă pamântul. Ținea țigara întoarsă spre interiorul palmei, ca oamenii simpli. Cred că trăise mult în singurătate, poate la cabană sau în altă parte. După ce că era divorțat, îl mai părăsise și fiica. “A plecat dupa p..ă în Italia!” N-avea noroc. Până și câinele îl lăsase baltă: “S-a dus cu turiștii dă-l dreacu.” Ca o ironie a sorții, acum se bucura doar de efemerele vizite ale drumeților, de la care își lua la revedere dupa 1-2 zile, lăsându-l singur cu măgarii lui neascultători. Nu te privea niciodată când îți vorbea. Se uita tot timpul în sus, spre creastă. Uneori îl auzeai spunând dintr-o dată : “Uite, vine! – Cine vine dom Nae? – Turistul, uite vine, îl văd.” Te uitai mult și bine până începeai să vezi și tu ceva. E clar ca omul avea darul vederii la distanță. Sau poate doar o nevoie acută de companie.
La Urlea, în Făgăraș, am petrecut două nopți, înainte să pornim pe un drum istovitor via lacul si vârful cu același nume. Traseele din Făgăraș sunt cunoscute pentru lungimea lor, locurile de popas dureros de distanțate între ele. Cu oboseala fizică te mai descurci până la urmă dar sentimentul de izolare e mai parșiv. Te cuprinde încet și ține mai mult. După ore de mers, creierul se deconectează încet-încet de la realitate de la orice și imaginile cu care rămâi în cap după ceva timp par puțin ireale. Un fel de fata morgana cu efect întârziat. Nu știi exact dacă chiar ai văzut cutare sau memoria exagerează ori poate confunzi cu imaginile dintr-un film sau chiar dintr-un vis… Ca să te lămurești trebuie să te întorci acolo.
Prietenul cu care am fost atunci pe munte nu mai este astăzi. De curând am citit că și cabana Urlea a ajuns o paragină ca urmare a dispariției proprietarului. Cine știe ce s-o fi ales de Nae. S-o fi întors pe mare ? :) Măgarii lui umblă în sfârșit liberi ?…
Sigur, viața merge mai departe. Și totuși, o întrebare ramâne: Ce legătură avea domnule America ?

Ne-am trăit copilăria (vorbesc de cei născuți prin anii 70) într-o perioadă în care mâncarea era o grijă majoră a celor mai mulți oameni. Alimentarele goale și rațiile ceaușiste au lăsat ceva urme în mentalitatea chiar și a celor mai tineri. Cred că aveam 9-10 ani când mama m-a luat la cumpărat de cartofi, ca să putem lua, împreună, 10 kg. Când mi-am ițit capul peste tejghea și am cerut rația de 5kg, toată coada râs. Poate din cauza asta, a lipsei cronice timp de decenii am dezvoltat, noi românii, obiceiul meselor exagerate ? Îmi amintesc prin anii 90, de niște francezi veniți în România care povesteau acasă la ei cum românii mangent à s’exterminer. Nu demult am citit un articol scris de G. Liiceanu (poate fi citit aici și vi-l recomand) în care povestea două experiențe culinare total diferite, un ospăț opulent, parcă rupt dintr-un basm, ce se întindea pe o zi și jumătate și una ireal de minimalistă. Prima era în România, a doua în Germania. Sărăcia și bogăția proiectau reflexii diametral opuse. N-am nimic împotriva meselor copioase, ba chiar prefer una bogată și gustoasă decât una sărăcăcioasă, de tipul low calories, healthy food, bla bla. Mă depășesc însă unele obiceiuri culinare românești. Funcțiile mâncării sunt două, după mine. Nevoia și plăcerea. Mănânci ca să îți astâmperi foamea și mai mănânci și din plăcere, în cele mai multe cazuri. Însă uneori mâncarea e mai mult decât necesitate ori plăcere. Poate să fie, spre exemplu, expresia afecțiunii. Bunicii și părinții care ne așază la masă cum intrăm în casă ori ne gătesc mult mai mult decât putem noi mânca sunt lucruri comune. Cantitatea de mâncare influența direct proporțional starea de sănătate (E gras, sănătos!) Pe vremea lui Ceaușescu mâncarea era și monedă de schimb sau mită. Duceai un porc, o damigeană ca să obții oareșce favoruri. De fapt, ce vorbesc eu de vremea lui Ceaușescu? Acum câțiva ani un fost ministru de finanțe a fost acuzat de luare de mită sub formă de caltaboși. Dacă chiar este adevărat, mi se pare absolut genial! Odată, un domn de la țară pe care părinții mei l-au ajutat cu nu mai știu ce, a revărsat (la propriu) în casă la noi saci de legume, drept recunoștință. Butoaiele cu murături care constituiau la origine rezerva pe timp de iarnă sunt și astăzi prezente, la casă, la bloc… deși le poți cumpăra de la orice colț, poate chiar mai ieftin. Mâncarea mai este și vector al dezmățului. Așa cum unii beau, se droghează ori fumează ca să se simtă bine, există unii care sărbătoresc diverse ocazii pur și simplu mâncând până crapă. În fiecare an, de Crăciun, vedem la știri cum camerele de gardă ale spitalelor se umplu de petrecăreți răpuși de sarmale, șoric ori alte bunătați. La o nuntă, dacă pui pe masă mai puțin de 5 feluri, s-ar putea să trezești suspiciuni din partea invitaților. Oricum, îți va fi foarte greu în primul rând să găsești un restaurant care să accepte mai puține feluri în meniu. În condițiile în care un om normal mănâncă de 3 ori pe zi, cum să te aștepți ca cineva să mănânce 5 ori 6 feluri pe parcursul unei nopți și să plece întreg acasă? Iată în cazul ăsta cum mâncarea are un rol socio-economic. Arată că nu ești sărac ori zgârcit și că îți tratezi invitații cu respect (=mâncare multă). Aș fi curios să aflu la câte alte popoare haleala are atâtea valențe ca la noi.
N-am scăpat nici eu de sindromul asta. După ce s-a născut fiica mea, multă vreme am tot trăit cu grija că copilul nu mănâncă destul. După ce am comparat cu alți copii, de pe alte meleaguri, ai căror părinți au fost scutiți de obsesia asta și dupa ce mi s-a reamintit că în Europa n-au mai murit copii de foame din al doilea război mondial, m-am liniștit. Și m-am pus pe mâncat :-)

Un clişeu bine-cunoscut spune că între România şi occident e o diferență de zeci de ani. După mine e o greșeală pentru că socotește această diferență dintre România și – generic vorbind – “vest” drept o simplă chestiune de timp. Ca și cum scurgerea anilor aduce cu sine progres, civilizație, dezvoltare, educație, etc. Diferența dintre “est” și “vest” este în primul rând una de ordin cultural și nu temporal. Acum, la peste 20 de ani de la sfârșitul epocii “întunericite”, se vede destul de limpede asta. În ultima vreme, ocupat fiind cu diverse demersuri administrative în ambele părți ale Europei, am conștientizat unul din elementele esențiale care diferă între cultura româno-latino-balcanică, din care vin și cea în care trăiesc: încrederea. Încrederea pe care oamenii o au pur și simplu unii în alții și modul în care le schimbă viața de zi cu zi.
În România (mă refer la România dar sunt convins că e valabil pentru multe alte ţări apropiate nouă dpdv cultural/politic etc) relațiile sociale sunt marcate de un fel de prezumție de vinovăție. Orice necunoscut este suspect până la proba contrarie. Dacă mergi pe stradă şi esti abordat de un om care îţi propune ceva sau îţi cere ceva primul gând este ăsta cu ce vrea să mă păcălească? Recunoașteți că nu e așa. Recunosc şi eu că până la un punct e şi justificată această mentalitate. Neîncrederea în semeni se manifestă şi la nivel instituțional. Autoritățile, partidele, băncile, corporațiile, ziarele, administratorul, service-ul auto ne mint, ne dezinformează și ne vor răul. Brânza nu e brânză, în benzina se pune apă, bio nu e bio. Ceea ce admit că poate fi adevărat dar numai într-o anumită măsură. Să prezum că tot ce vine dintr-o anumite direcție este rău mi se pare greșit și distructiv. Sentimentul de neîncredere s-a întins ca o pată de petrol în mare, mânjind fără discernământ în stânga și-n drepta. Neîncrederea este atât de mare încât un scut s-a ridicat în jurul fiecăruia, dar nu unul defensiv ci mai degrabă unul ofensiv. Acroșezi pe cineva din greșeală sau pui prea multe întrebări și te trezești cu priviri acre, replici tăioase sau înjurături. Cel mai grav este însă că şi instituțiile acționează în relația cu oamenii plecând de la premisa eventualei fraude. Birocrația excesivă nu este altceva decât expresia neîncrederii în cetățean. Hârtii peste hârtii care trebuie să asigure că totul e în regulă și că la mijloc nu e o fraudă. Ca să renunț la o indemnizație plătită de stat nu a fost suficientă declarația mea scrisă. Simpla renunțare a titularului nu ajunge. Trebuie să explic motivele pentru care renunţ şi să le şi dovedesc cu acte ! Dacă cumva mint? (n-ar trebui să fie suficient simplul fapt că eu nu mai vreau să primesc bani?). Atât de absurd a ajuns!  Orice act, orice demers trebuie făcut personal sau prin procură autentică! De sute de ani s-a inventat poșta, ca să ne ducă hârțoagele de colo-colo. O mai folosește cineva în România? Banala procură sub semnătură privată, care reprezintă regula în dreptul nostru, nu mai are nicio valoare. Nu e suficient de sigură. Nu mai vorbesc de internet. Nu, în Romania totul trebuie făcut personal. Ai de ridicat o hîrtiuța ? Trebuie sa vii personal să o ridici. De ce nu poate funcționarul sa o pună la poștă? Eu scap de drum, el scapă de prezența mea la ghișeu, care oricum îl irită. De ce? Pentru că la mijloc poate fi o fraudă. Daca semnatura e falsa? Sau adresa poștală ? În alte țări, cu adevărat civilizate, regula este comunicarea prin poștă. Descarci de pe net documentele și le pui la poștă cu actele indicate. Răspunsul vine tot prin poștă. Nu te deplasezi, nu aglomerezi traficul, nu stresezi funcționarul. Nici el pe tine. Toate formalitățile pe care a trebuit să le rezolv aici de când m-am mutat s-au făcut prin poștă sau pe internet, cu 3 excepții (din care una am senzația că puteam sa o rezolv și de la distanță). Până și la bancă am reușit să-mi fac soția cotitulară de cont fără ca ea sa treacă vreodată pe acolo. Inimaginabil pentru România. Habar n-am unde sunt birourile firmei de net și telefonie, nu i-am văzut în viața mea la față. Contractele s-au trimis prin poștă, echipamentele la fel (și nu, n-a venit nimeni să-mi găurească pereții ca să tragă cabluri). Am încercat o eu dată să mă duc așa românește, să rezolv o problemă la Ministerul Învățământului. S-a uitat la mine recepționerul: unde vreți să mergeți? La biroul de echivalare diplome (trebuie să fie un birou unde se duc oamenii care vor să-şi echivaleze diplomele, nu?!). Păi n-aveți unde să mergeți. Trimiteți prin poștă cererea și actele. În Romania dialogul a fost următorul: ce acte imi trebuie sa radiez de la finanțe un PFA care nu mai există? – Aaaa, păi sunt mai multe,… trebuie să veniți aici….e un formular, un caiet…nu, nu,… trebuie să veniți aici. Fac o paranteză: faptul că un PFA nu mai există este o informație publică, accesibilă gratuit oricui, pe internet, în maxim 60 secunde. Cu toate astea, eu trebuia sa mă duc acolo și să duc x acte… N-am mai îndrăznit să-i spun că doream să le trimit prin poștă. Vânzările pe ebay se fac cu plata înainte, fără contracte, fără nimic… Noțiunea de copie legalizată e de domeniul istoriei. Copia simplă e acceptată de orice instituție, nimeni nu pune la îndoială corectitudinea ta. Autorizezi pe oricine să-ți debiteze contul bancar pe orice bucată de hârtie. Chiria, creșa, utilitățile, netul, asigurările, toate se plătesc așa. Beneficiarul merge la bancă, arată semnătura ta și îți ia banii din cont. Și toată lumea e cât de se poate de liniștită cu modul ăsta de lucru. Sunt sigur că există țepe. Probabil foarte puține. Și reprezintă un preț prea mic pentru beneficiile pe care le aduce în final. Aceeași atitudine am întâlnit-o și în America. Mi s-a spus că încrederea de genul ăsta face lucrurile să meargă înainte foarte ușor. Ceea ce înseamnă că opusul ei e o veritabilă frână, ipoteză care explică multe. Știu că în România lucrurile nu pot merge chiar atât de departe, pentru că ar fi dezastru. Dar cel puţin la nivel autorităţi-cetăţean lucrurile s-ar putea simplifica dacă am regăsi două lucruri pierdute. Încrederea şi serviciile poştale.