Un an și jumătate am fost casnic și participant la cursurile de integrare (adică de limbă germană) organizate de guvernul federal pentru imigranți. Zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni nu am făcut nimic altceva. Am căutat de lucru, am trimis sute de candidaturi, am devenit expert în căutare de joburi. Am avut răbdare, nervi, speranță, dezamăgire și din nou răbdare… Am stat atât de mult acasă încât am învățat și să gătesc. Am stat așa mult acasă câ până și fiică-mea părea că s-a plictisit de mine. Așa de mult am făcut numai treburi casnice, încât chiar devenisem bun la asta. Mă gândeam dacă vreodată voi mai face altceva. Dacă mai știu altceva. Dacă am știut vreodată ceva sau a fost doar întâmplare. Am fost jos, jos de tot. Simțeam cum miroase noroiul. Am stat așa de mult acasă că începusem să mă gândesc până și la pensie. Oare ce pensie voi avea când voi fi bătrân ? Se poate ieși la pensie din șomaj ?
Pe de altă parte, un an jumate am îmbrăcat ce am vrut, am stat cu ochii în computer numai când am vrut eu, am fost propriul meu șef, m-am dat cu bicicleta pe toate traseele din regiune, pe role, am hoinărit prin păduri, am dat de mâncare rațelor și lebedelor. Am fost la ștrand, la piscină. Am stat mai mult pe malul râului decât pe autostradă. Toate astea cu fiică-mea, nu singur. E adevărat că m-am trezit mereu cu noaptea în cap, că am mâncat rareori un mic dejun cap-coadă. N-am avut niciodată un job mai greu. Și, totuși, știam că îi voi duce dorul la un moment dat.
Realitatea e că începusem să mă împac cu situația și poate chiar aș mai fi stat acasă dar n-am avut de ales. Pe lumea asta s-au inventat de toate dar încă nu s-au inventat și roboți pe care să îi trimitem în locul nostru la muncă. Așa că am vrut să muncesc aproape orice: curier, șofer, om bun la toate, secretar part-time la o creșă.
Bineînțeles că nimeni nu m-a luat în serios. După vreo două sute de cv-uri trimise, am ajuns tot într-o bancă.
În sfârșit, se terminse. Ceea ce am început acum doi ani jumate, când am plecat din România, am terminat. M-am simțit ca un maratonist care ajunge la finish la mult timp după ce spectatorii au plecat deja acasă. Ultimul, dar măcar termina cursa.
Și asta doar pentru un nenorocit de job!
Să revenim la nemţi că n-am mai vorbit de mult timp despre ei.
Una din problemele lor e birocrația şi se plâng de asta. Partea bună e că birocraţia lor nu înseamnă haos. E una organizată, nemţească. Asta înseamnă că pentru cutare operaţiune trebuie să completezi un formular de 7 pagini să îl pui la poştă şi să aştepţi 3 luni răspunsul.
Din fericire este însă clar cum îl completezi, unde îl trimiţi şi poţi fi sigur că în 90 zile ai răspunsul în cutia poştală. În prima lună în Germania am primit mai multă corespondenţă cât într-un an intreg în România. Dacă pleci mai mult de două saptămani de acasă e recomandabil să rogi un vecin să îţi golească cutia altfel rişti sa devină plină.
Aproape totul în Germania se rezolvă cu o scrisoare. Sau, în unele cazuri, cu mai multe.
Şi pentru cele mai simple comunicări nemţii preferă o scrisoare. Am primit scrisoare şi de la banca de sub mine ca să îmi spună că mă aşteaptă să îmi deschid cont.
Ceea ce e puțin ciudat și nu se potrivește cu grija lor pentru mediu.
Campionul este însă furnizorul meu de net. Dupa ce m-am abonat (prin telefon) am început să primesc acasă plicuri. Câte două-trei deodată. Nici azi nu știu dacă le-am citit pe toate. Deunăzi am cerut schimbarea conexiunii la noua adresă. Am făcut cererea online după care am început să primesc scrisori. Primele două au sosit simultan. Una îmi recapitula cererea facută deja. Cealalta îmi spunea că voi primi o alta în care mi se va comunica data exactă la care vine tehnicianul sa rezolve conexiunea. Între timp a venit și aceasta plus încă una, pe care n-am citit-o.
Partea buna la acest obicei cu scrisori este că și pentru treburile pe care eram obişnuit să le rezolv cu drumuri multiple și diverse cozi pe la diverse birouri, aici se folosește tot poşta. Şi totul prin scrisori simple, aruncate în cutia poştală. Până și consulatul american a trimis paşaportul cu viza printr-o scrisoare simplă, deşi m-am rugat de ei să o pună recomandată. Oamenii par să aibă foarte multă încredere în poştă. Pentru că comerțul la distantă e foarte folosit plicurile nu conțin numai hârtii. Am primit în cutie obiecte precum cabluri ori baterii.
Am ajuns să verific poșta de 2-3 ori pe zi. Dimineața vin scrisori, pe la prânz vine omul cu coletele care îți lasă un bilețel dacă nu te găsește acasă, pe urmă mai sunt ziarele gratuite livrate de copii. Și, bineînțeles, reclamele. Care sunt atât de multe încât se livrează organizat, împachetate într-un fel de copertă care e tot o reclamă desigur. Am tot atâta hârtie de aruncat cât gunoi menajer. Dacă nu s-ar recicla m-ar costa enorm pentru că mi-ar mai trebui încă un tomberon.
Îmi vine în minte replica cetaţeanului turmentat “eu cu cine votez” şi, uşor adaptată, o văd la fel de potrivită în contextul agitaţilor naţionaliste de pe la noi şi de pe aiurea. “Pardon, scuzaţi, eu al cui sunt?” ar spune azi un cetăţean european turmentat. Cetăţean care, în varianta modernă e vreun indian adoptat de părinţi germani care iese bine afumat dintr-un coffee shop din Amsterdam (unde a locuit toată viaţa) şi începe să-şi pună întrebări existenţiale.
Român de origine maghiară. Secui. Maghiar de naţionalitate română. Sas. Neamţ. Tătar cu pașaport albanez. Moldovean. Klingonian. Druid.
Ce de opţiuni ! Şi tot atâtea dileme. Si probleme.
Vor maghiarii autonomie? Foarte bine. Să o aibă. Şi Bucureştenii, şi moldovenii, şi bănăţenii, oltenii şi lipovenii şi machidonii şi cine ar mai vrea-o. De ce nu ? Vor limba maghiară în administraţie? Foarte bine. Eu aş pune şi germana limbă oficială. Ambele comunităţi sunt suficient de mari şi de prea mult timp aici. Au pus umărul ca toţi ceilalţi la tot ce s-a facut în România şi e normal sa aibă aceleaşi drepturi. Unde e problema ? Există destule ţări unde sunt mai multe limbi oficiale şi n-a murit nimeni din asta, ba chiar se trăieşte foarte bine. Elveţia e una din ele. În Belgia, pe lângă flamandă şi franceză există şi germana ca limbă oficială pentru că există o foarte mică minoritate germană. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Ca să nu mai amintesc de Luxemburg, a cărei limbă naţională nici măcar nu e folosită în administraţie. Au adoptat ca limbi oficiale pe cele ale vecinilor: franceza şi germana, pe care luxemburghezii le învaţă cuminţi la şcoală ca limbi străine. Ce credeţi ca se va schimba dacă, să zicem, maghiara ar deveni a doua limbă oficială în România ? Pai hai să vedem. Românii cu românii vor vorbi in continuare româna. Maghiarii între ei, maghiara. Inclusiv în administraţie, nu ? Că doar n-o să vorbească Istvan și Gyuri româna când se află în clădirea primăriei și maghiara când ies la o bere. Adică exact ca şi până acum. Iar intre români si maghiari, tot româna se va vorbi pentru că este limba comună. Vor fi editate actele şi legile bilingv? Foarte bine, asta crează locuri de muncă pentru traducători. În rest ? Vor trebui poate unii funcţionari publici să vorbească două limbi ? Chiar şi aşa nu văd nimic anormal atâta timp cat o astfel de măsură s-ar adopta după o perioadă suficientă de tranziţie. Dacă vrei să fi funcționar public şi alegi să faci asta într-o comunitate unde 90% din cetățenii pe care îi slujești (ca asta înseamnă functionar public, nu?) vorbesc germana sau maghiara mi se pare de bun simt să poţi şi tu vorbi limba lor. De fapt, sunt sigur că deja marea majoritate a funcţionarilor din zonele cu secui sau saşi e deja bilingvă deci problema e mai mult teoretică. România ar câștiga mult dând dovadă de deschidere şi toleranţă şi nu ar avea nimic de pierdut. Iar comunitatea maghiară ar avea satisfacția ei. Goală de conţinut dar importantă pentru orgoliul lor.
La fel și cu autonomia. De ce atata iritare ? Unde e pericolul ? În afară de argumente emoționale (lozinci cu ameninţarea “românismului” şi alte asemenea bazaconii), n-am auzit niciodată un argument obiectiv, solid, pentru care asta ar dăuna Romaniei (ori românilor). Autonomia înseamnă mai puține decizii de la centru și mai mult din resursele proprii. Cât se poate de legitim. Descentralizarea și regionalizarea sunt procese care s-au dovedit de succes în Europa şi în lume. Şi cu şi fără minorităţi etnice, ar trebui să se accentueze și în România. Și chiar de ar fi mai mult decât atât. Să zicem federalizare, că e un cuvânt care dă frisoane. Ce mai înseamnă asta în Europa zilelor noastre unde libertatea de circulație este (sau va fi în curând) aproape totală, iar cetățenia a devenit aproape nerelevantă. Locuiesc într-o regiune de frontieră unde oameni de toate nationalităţile sunt amestecați într-o armonie de invidiat, iar apartenenţa statală preocupă prea puțin. În plus, experiența statelor federale din civilizația de tip occidental (căreia îi aparținem) demonstreză că e o opțiune de succes.
Iar despre drapele și steaguri arborate în diverse regiuni, iar mi se pare că se face prea mult caz. Steagul a fost de când lumea simbolul unor grupuri, indiferent că e vorba de o echipă de fotbal, asociație de vânători ori cavaleri cruciați. Înțeleg o reacție emoțională, dar nu una rațională. Cartierul în care locuiesc eu are drapel propriu arborat cu mândrie în staţia de autobuz şi chiar pe mașinile unor localnici. Ca atâtea altele din Germania. Aşa că mai degrabă și-ar consuma oamenii energia în cu problemele reale ale ţării decât în dezbateri inutile. Că ne turmentăm degeaba, pe uscat, fraţilor.
